Ninge...

Când mâna caldă ca o vară,

Prin părul răsfirat petreci,

Tu te gândești cum e afară,

Eu mă gândesc pe unde treci.

Când trupul la fereastră-ți șade,

Privind pierdută-n spre livezi,

Tu te gândești la pomi și roade,

Eu mă gândesc c-ai să mă vezi.

Când noaptea tragi perdeaua deasă,

Iar umbra-ți prinde strălucire,

Tu te gândești să fii mireasă,

Eu mă gândesc să îți fiu mire.

Uscată e peniţa-n toc,

Iar muză nu mai am deloc,

Urlă cuvântul aşternut pe foaie,

Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,

În cap ideea se răstoarnă,

Nimic nu mă mai încântă,

Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,

Tristeţea jalnic mă cuprinde,

Mi-e dor de izul de cerneală,

De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,

De toţi acei ce mă acuză,

De cartea de la căpătâi,

Şi de iubirea mea dintâi.

L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,

Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.

Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…

Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.

Rupând o bucată de pâine i-am spus:

Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,

I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:

Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.

Am început să-i cânt apoi o doină de jale,

El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!

Am vrut să-i ofer un ultim cadou,

Să-L îmbrac cu sufletul meu.

El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,

Trăgând  peste cer o divină cortină.

Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,

Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.

Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,

Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!

Cine n-a avut un necaz, 

Nu poate oferi mângâiere, 

Căci nu știe cum este să scazi, 

Din nimic, nimicul ce cere. 

Cine n-a iubit niciodată

Va trăi amputat și stingher

Într-o lume aparte, ciudată,

Departe de sublim și de cer.

Cine în puf mereu a dormit, 

Nu poate avea nici un vis, 

Căci fiind îndestulat, odihnit, 

Nu mai poate zbura din abis. 

Cine n-a gustat al vieții amar, 

Va trăi o extremă durere, 

Fiindcă inima se umple de har, 

Când tristețea privește spre stele. 

Mi-s zilele din ce în ce mai triste,

Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,

Spre cer înalț lungi acatiste,

Deși de vină-s numai dânșii.

Absorb lumini tot mai obscure,

Și bântui drumuri lungi, ferite,

Din mine crește falnic o pădure,

Și-n loc de ramuri cresc cuțite.

E nefiresc dar umbra-mi curge,

Și nici nu stă-n lumina mea,

De fapt e rana mea cu sânge,

Și dâra strălucind în urma sa.

E-un râu ce-și scurmă albia în taină,

Pe maluri plâng fantomele din el,

Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,

Pe care-o port în drumul meu stingher.

Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,

În visuri stinse-n focuri prea devreme,

Și-n mine ascund un dor primordial,

Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.

Pe cer mi-e steaua fără strălucire,

Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,

Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,

De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.

Metamorfoză

Leit Cleopatra arată-n pat,

Zgândărind al meu hormon,

Dar după ce s-a demachiat,

Am zis că-i Tutankamon.

Plată şi răsplată

M-a pus să-i cumpăr scumpe rochii,

Şi lenjerie fină de bumbac,

Că dacă-o fi să mă apropii,

Ca s-o dezbrac e musai s-o îmbrac.

Unui contabil

N-a avut discernământ,

Zilnic făcând compromis,

Și-a plecat de pe pământ,

Cu bilanțul... neînchis.

Unei vânzătoare

Fura la cântar sever,

Vămuind tot ce-a putut,

Însă când s-a dus în cer,

Vămile, nu le-a trecut.

Pe mormântul lui Stefan cel Mare

Aici zace Ștefan Vodă,

Cel mai mare domnitor,

Care-a instaurat o modă,

Unde dormi, faci un fecior.

Pe mormântul lui A. I. Cuza

Aici doarme Cuza Vodă

Care, când făcea safteaua,

Îmbrăca domneasca robă,

Şi te prindea cu ocaua.

Unui speolog

A plecat un speolog,

Şi-a ajuns în toiul serii,

În patul unui omolog,

Lângă peștera Muierii.

 Visuri

Cocoșul meu cânta întruna,

Visând, bătu-l-ar vina,

Că va petrece toată luna,

Pe vârful muntelui Găina.

Prohibiție pe Siret

Plecă cu barca în aval,

Să pescuiască în secret,

Şi-l răsturnă c-un val,

Siretul pe șiret.

 Dorință - varanul are doi ficați

Mi-aș dori varan să fiu,

Când mă duc să beu,

Să am prins în circuit,

Doi ficați și eu...

Surpriză

O discutau pe ulicioară,

Că ar fi femeie ușoară,

Dar nu știe nimenea,

Că de-o lună, ea e grea.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankoliaa

Mikä kanto, mikä itku syksyllä...

Ja villi puu ulvoo -

Kuuluu simpukoissa puomi,

Ja nainen aloittaa säälittävämmin.

- Kuuntele sinä, okei, kulta,

Älä itke äläkä pelkää -

Kuule kuinka kovaa, syvyydestä,

Maa hänelle kutsuu meitä...

fără viziuni 

exacerbate inegalitățile

unghiul securității

mic

Marea-mi mângâie gleznele obosite

Soarele moare în valuri de argint,

Urmele mele pe plajă-s adâncite,

In cel mai cald si magic labirint.

Nisipul fin îmi ţine cald la tălpi,

lar briza sărată mă strigă pe nume,

Se sting pe cer ultimele sclipiri

Sunt cea mai fericită de pe lume.

Amurgul verii moare pe pământ

Rămân doar eu, o mască de pistrui

Cu trupul ars de soare si de vânt

Să ascult al mării cântec amărui. 

 Când bate vântul,

Frunzele se scutură.

Peste vremuri,peste ploi,

Copacul rămâne gol.

Peste fulgi,peste troiene,

Vântul bate cu frunze grele.

Vântul milă n-are,

Nici de lună nici de soare.

Când bate vântul,

De e primăvară.

Pe când mugurii ies afară,

Se scutură jos pe țărână.

Sau cad pe palme în mână.

Când bate vântul,

Se scutură amintirile,

A doua oară vântul bate,

Ne aducem aminte.

Se scutură frunzele odată,

Atunci când vântul, 

tot mai bate.

Poezie despre natură

Autor:🖤Zamurca Alina 🖤🖤

Cu noaptea -n cârcă 

Orașul dormita,

Perindat de -o nălucă 

Și luna ce-l curta.

Felinarul clipocea,

Tresărind răzleț,

Când grăbit trecea 

Un tardiv drumeț.

Șoapte din clădiri 

Misterios se furișau,

Destăinuind trăiri 

Inimilor ce-mbrätisau.

Umbre mișcătoare 

Furnicau sub ferestre,

Sub stele căzătoare ,

Alunecănd pe pietre.

Se repezi dinspre răscruce 

Neastâmpăratul vânt 

Sub privirile năuce 

Pentru al său avânt.

O voce stinsă tânguia 

Din freamătul nocturn,

Pe străzi șerpuia

Spre dorul său etern..

În regatul ceresc, unde tacere domnește,

Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,

Țesând din albastru și alb o pânză cerească,

Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.

El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,

Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,

În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,

Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.

Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,

Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,

Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,

Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.

În zodia sa, soarele sculptează timpul,

Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,

Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,

Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.

El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,

Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,

Topind misterul nopții, lumea încet le primește,

Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.

Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,

Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,

Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,

Își poartă coroana de ghețuri și flori.

Sub bolta înstelată, el veghează domol,

Peste mările înghețate, peste munții semeți,

Unde fiecare rază prinde viață și rol,

Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.

Astfel, arde în regatul său înghețat,

Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,

Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,

Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.