De-aș fi un hoț...

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.

Pe scenă iarna își așterne fulgii,

În dansul clasic și contemporan;

Se-aude-ncet ecoul rugii

De a pătrunde-n noul an

Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...

Ne scuturăm bocancii grei, murdari,

Ce ne-au purtat o lungă perioadă

Prin groaza-n care-atâți hoinari

Se zbat și se spetesc, crezând

Că totul ține de puterea omenească;

Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând

Că binele-i din dragostea dumnezeiască.

Irina Anghel, București, 2021.

Multe vede omu-n viaţã,

Cât ar fi de scurtã ea...

Dar întotdeauna-i pune

Vârf grãmezii, o lichea!

Într-o zi, lucrând la straturi

O lichea, fãr-un picior,

Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi

Şi o mânã de-ajutor.

Mã umflã, pe urmã, râsul,

- Râd şi-acum de nu mai pot! -

Cãci, cãznindu-se cu sapa,

S-a înnãmolit de tot.

"Mã descurc!" îi zic lichelei,

Spre a nu se deranja.

Dar mi-a zis cã nu-i problemã,

Cã lucreazã "numa-aşa".

Prefãcându-se licheaua

Cum cã smulge nişte praz,

Tot noroiul de pe cizmã

Mi-l zvârlise pe obraz!

Mi se înnegri 'nainte-mi

- Cum pãţeşte-orice român -

Şi-ntr-o singurã clipitã,

Îmi cãzuse râsu-n sân.

Sã-mi revin, îmi trebuirã

Douã dupã-amiezi întregi,

Ca sã se-mplineascã vorba

Cã "ce semeni şi culegi"!

Cât despre licheaua "scumpã",

Mâine-zi fãcu un salt

Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse

Şi piciorul celãlalt.

Pământul doarme sub grămada de regrete

Și dorul iubirii curge rosu pe petale,

Amintiri eterne cad azi de pe perete

Separând pe veci destine inegale. 

Urlă mâhnirea de neajunsul tinereții,

Eroic pe câmpul de bombe distrus

Salvarea o scriu cu lacrimi soldații 

La ultimul ceas de îngeri dispus. 

Dar ziua sfârșește cu ochii închiși 

Și prețul a fost doar păcate,

De dragul puterii sălbatic uciși,

Se zbat zeci de inimi curate... 

Degeaba se varsă în marea pieirii,

Căci premiul mereu a fost "moarte",

Voința de luptă rămâne acasă 

Să plângă un doliu aparte.

Nu s a întors nimeni la bietul băiat 

Doar scuza că "tata muncește",

Și viața întreagă rămâne marcat

Privind steaua ce strălucește. 

Scrisoarea de adio la cap de mormânt,

Aduce o mulțime de șoapte

"Iertare", rostește un singur cuvânt,

Sub cerul pe care l străbate. 

Trec anii pe lângă un suflet pierdut 

Și întreabă: "cine a fost oare?",

Pe cruce e scris: eroul căzut...

...Din grija iubirilor tale.

Motivat de frica mediocrității,
Păcatul te face slab,nu uita.
Ca să câștigi, ai nevoie de Dumnezeu,
Concentrare, fără ea nu poți câștiga, vei fi uitat.

Orice-ar fi, o să câștig.
Tot ceea ce ne îndepărtează de Domn,
Trebuie îndepărtat,
Trebuie să treci peste, chiar dacă e greu.

Îmi doresc așa mult,
Inima să mi-o deschid în fața Sa.
În fața Domnului să mi-o deschid,
Să fiu mai puțin ca mine, mai mult ca El.

Cum aș putea iubi fără a simți iubirea?
Ce faci când viața ramane fara sens?
Unde mergi, ce faci, unde te duci?
Acționează acum sau n-o vei mai face vreodată.

Învață să-ți controlezi mintea,
Astfel vei fi controlat de ea.
Acceptă ceea ce nu poate fi schimbat,
Nu te grăbi, căci vei fi respins, neschimbat.

Uneori simți singurătatea,
Dorindu-ți să n-o fi simțit,
Vina ta că ți-ai dorit ceva diferit,
Planul Său era altul, credeai că ești mai bun.

Domnul îți știe deja viața,
Las-o în ale Sale mâini,
Vei prospera și vei ajunge acolo,
În cel mai înalt loc.

Disciplinează-te, asta e cheia,
Du-te când nu vrei, fă-o când nu vrei.
Fă ce e corect, fie că nu vrei,
Încearcă și vei afla.

Atâtea întrebări fără răspuns,
Nu le-ai găsit căci nu încerci.
Trecutul nu te va ajuta,
Schimbă-ți viitorul.

Singur ești imperfect,
Cu ceilalți ești perfect.
Vă perfecționați, umplându-vă imperfecțiunea,
Aceasta dispărând.

Când nu mai vezi lumina,
Fii tu lumina.
Nu te mai lăsa în mâinile sorții,
Ia-ți viața în pumni și treci peste.

Vorbește sincer, atunci crești, înveți.
Viața n-are sens, e perfect,
Căci tu, chiar de ești imperfect,
Îi poți da un sens perfect.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Laiva

Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,

Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,

Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?

Laiva, laiva...

Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?

Mikset varoittanut minua?

Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?

Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?

Miten täytän sen?

Laiva, laiva...

Olit kevyt kuin varpunen,

Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,

Ymmärrän, että sinun piti mennä

Siltä sinusta tuntui

Sitä sinä ajattelit.

Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,

Useista purjelevyistä,

Kiinnitin jopa ankkurisi,

Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,

Merellä on omat päähänpistonsa,

Et tiedä mitä odottaa,

Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,

Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,

Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,

Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,

Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,

Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,

Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,

Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,

(kiinnostavaan sävyyn)

Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,

Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,

Jos luulet niin, se on sinun valintasi...

Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,

Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."

Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"

Dumnezeu a dăruit,

Pentru ai lumii toţi copii,

Un cadou nepreţuit,

O dulceaţă a inimii.

El a rânduit să fie,

Acest dar sfânt, îngeresc,

Vieţii noastre temelie,

Şi acoperiş ceresc.

Cum să-I spună acestui dar,

Se gândea profund, cu teamă,

Dar un înger de copil,

Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!

               de Hristian Ştefan Trofin

Mi-am luat bilet spre trecut,

Într-un tren ce gonește înapoi,

În prezent nu-i nimic de făcut,

În prezent, viețuiesc în nevoi.

Am bilet clasa întâi, loc la geam,

Şi aștept pe peron c-o valiză,

Unde-n ea mai nimica nu am,

Decât dor și din inimă-o schijă.

Am plecat spre trecut, spre acasă,

Peste valea cu pomi și grădini,

Amintiri peste suflet mă-apasă,

Şi zăresc peste tot doar străini.

O neliniște îmi bântuite-n trup,

Căci la poartă ruginită-i lăcata,

Temător bat în geam și ascult,

Dar nici urmă de mama și tata.

Mă așez lăcrimând lângă ușă,

Şi gonesc peste ani gânditor,

Lângă copilul cu chip de păpușă,

Ce cânta zi de zi în pridvor.

Mă vedeam cățărat în copaci,

Jucând mingea cu ceilalți copii,

Cu mama, când făcea cozonaci,

Cu tata alergând pe câmpii.

Parcă ieri am fost și la școală,

Prins în horă apoi ca fecior,

Stând la mama cu capul în poală,

Ori cu tata cosind pe răzor.

Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,

Mai așteaptă, m-am răzgândit...

Moarte, drept poruncă îți dau,

Să fiu în peretele casei zidit!

Nu mai suflă vântu-n pânze,

Ci vâslesc mereu din greu,

Toamna dorm pe pat de frunze,

Învelit în curcubeu.

Norul umbră nu-mi mai face,

În răcoare mă visez,

Stau ca puiul în găoace,

Și aștept să eclozez.

În văzduhuri uliul țipă,

Se rotește vreme lungă,

Viața mi-o adun în pripă,

Moartea trebuie s-ajungă.

Se bat cuiele-n sicriu,

Numai ploaia mă mai plânge,

S-a făcut așa târziu...

Vântul suflă iar în pânze.

Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,

Le este sângele arat cu plugul,

Pe câmpuri plânge al lor umblet,

Doar patul, seara, le știe beteșugul.

Le este asuprirea stil de viață,

Iar palmele muncite strigă către cer,

Și roada li-i batjocorită-n piață,

De hoți samsari și prețul lor mizer.

Le este calul numai os și piele,

Iar vaca muge din lipsă de imaș,

Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,

Că pentru azi nimic n-a mai rămas.

De sărbători se odihnesc și ei puțin,

Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,

Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,

Și numai moartea le poate aduce învierea.

Ne batem joc de ei și legea strămoșească,

Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,

Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,

Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.

Visul îmi doarme pe-o noptieră,

Sub lumina pală a galbenei luni,

În ochiul meu trist rîde-o himeră,

Și-mi cară în creier negre furtuni,

Grijile mele dorm printre rafturi,

Le-am lăsat să mai pască prin cărți,

Moartea cioplește calmă sub paturi,

Un sicriu folosind întuneric și dălți.

Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,

Amurgu-mi bocește și el pe obraz,

Și văd în trecut răstignirea lui Crist,

Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.

Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,

Focul din sobă durerea îmi cântă,

Vin stelele stinse însetat să se adape,

Din vise și griji, și din lacrima sfântă.

Pe un pat ce umblă-n lume,

Şade moartea pe cearșaf,

Şi mănâncă câte-un nume,

Înmuiat în lapte praf.

Umblă coasa pe uliță,

Cad în bernă multe uși,

Îngerii în cer sughiţă,

Şi se scaldă în cenuși.

Moartea bea cu popa-n sat,

Clopotaru cântă-n luncă,

Gropnicerii-s la săpat,

E de muncă, e de muncă!