Ninge...

Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi, 

Cu pensule invizibile desenează zorii. 

Versuri neștiute în albastrul infinit, 

O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit. 

Norii, ca stihuri într-un dans ușor, 

Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur. 

Cuvinte nepronunțate în alb și negru, 

În fiecare amurg, un capitol se deschide. 

Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne, 

Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie. 

O poezie ascunsă în umbrele nopții, 

Cu raze argintii deslușind misterul vieții. 

Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește, 

Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece. 

Poe, ia cerului nu poate fi auzita, 

Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire. 

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Efterårsnerver

Det er efterår, det rasler, det er søvn...

Træerne, på gaden, sukker;

Han hoster, han græder, han er tom...

Og det er koldt, og det er tåget.

Elskere, sygere, tristere,

På vejene laver de mærkelige bevægelser -

Og forlader, fra evig søvn,

De falder tunge, våde.

Jeg bliver, og jeg går, og jeg vender tilbage,

Og elskere gør mig dybt ked af det -

Jeg får lyst til at grine meningsløst

Og det er koldt, og det er tåget.

La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,

Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,

Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,

Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare. 

În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,

Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,

Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,

Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam. 

La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,

Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...

Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura

Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.

Doar atingând,

Macii scoală păiușele.

Doar atingând,

Roșul vibrează verdele,

Soarele ~ foc prin cerul-ceas

Și cerul sună ca un bas,

Wați atingând.

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus

Soarele ~ foc prin cerul-ceas,

Doar pentru timpul ce-a rămas .

Natura e un contrabas.

De sunet, vântul e sedus

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus.

Simt iubirea,

Un trandafir însângerat.

Simt iubirea

Ce aduce fericirea

Când verdele-i înviorat

Și movul cer e orchestrat,

Simt iubirea.

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Și insectele, rând pe rând~

Umbre tatuate dansând,

Și-n glas de cuc, ecou vibrând,

Roșul vibrează verdele,

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

Târziu în noapte ai apărut 

M-ai mângâiat pe gene

Și am simțit că m-am pierdut

Sub stelele viclene

Nici norii nu se apropiau

De a ta lumină vie

Căci stelele te înconjurau 

Cumva făcând magie

Și printre crengile de brazi

Strecori a ta lumină 

Căci strălucirea ce o posezi

E a ta,mândră lună.

Ploaia va veni

Când vei pleca

Soarele va răsări 

Când cu mine vei sta

Noaptea va fi întunecată 

Când vei suferi

Iar ziua fericită 

Când vei zâmbi 

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,

Cu cărămizi din catedrale goale,

Și fața umple-mi-o de riduri,

Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.

Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,

Și ninge peste mine cu dispreț și milă,

Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,

Că de pământ și viață-mi este silă.

Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,

Să stau în taină cu ochii în ceaslov,

Și ca să n-am nicicând nici o ispită,

Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.

Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,

Când îmi citeai fiind copil,

Și cum stăteam în poala ta cuminte,

Strângând la piept păpușa de vinil.

Și-acum îmi pare printre rânduri,

Că îți zăresc privirea blândă,

Și mă scufund ades în gânduri,

Și mă întreb ce vrea s-ascundă.

Mai dau încet o pagină la carte,

Un basm cu fete împărătești,

Și simt cum inima mocnit mă arde,

Căci parcă tu măicuță mi-l citești.

Hai, spală-te pe mâini Pilate,

Şi ieși spre a primi ovaţii,

Arată-ţi mâinile curate,

Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.

Înalţă adevărul sus pe cruce,

Minciuna las-o pe pământ,

Ca nimenea să nu mai urce,

Spre sfântul legământ.

Hai frate, spală-te pe mâini,

Ascunde adevăru-n minte,

Şi vindeţi sufletul la câini,

Pe-un pol şi câteva cuvinte,

Şi-apoi cu hulă și trufie,

Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,

Ca toată lumea să te știe,

Că n-ai avut prejudecăţi.

L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,

Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.

Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…

Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.

Rupând o bucată de pâine i-am spus:

Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,

I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:

Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.

Am început să-i cânt apoi o doină de jale,

El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!

Am vrut să-i ofer un ultim cadou,

Să-L îmbrac cu sufletul meu.

El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,

Trăgând  peste cer o divină cortină.

Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,

Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.

Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,

Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!

Mâinile noastre s-au întins,

Una spre cealaltă.

Palmele lor ţipă,

De neatingere.

Pasul nostru a plecat,

Unul spre celălalt,

Mersul lor ţipă,

De neîntâlnire.

Gândul nostru a zburat,

Unul către celălalt,

Materia lor ţipă,

De neîmpreunare.

Dorinţele noastre au fost puse,

Fiecare pentru celălalt,

Frumuseţea lor ţipă,

De neîmplinire.