Gând alb

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .

Câteodată vreau să zbor,

Dar nu mă pot desprinde de pământ

Şi atunci visez....

Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot

Şi atunci mă închin lunii....

Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc

Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....

Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd

Şi atunci îmi limpezesc mintea....

Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,

Dar ochii mi se închid

Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....

Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,

Dar mă tem să nu fiu văzută

Şi atunci ascult cântecul inimii....

Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,

Dar mi le prind în păr 

Şi atunci chem îngerii să le plângă....

Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,

Dar sunt prea mică 

Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....

Câteodată gândurile mele iau forma unui nor

Transformându-se în reverii,

Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,

Alteori iau înfăţişarea tăcerii

În liniştea inimii .

Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,

Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .

Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .

Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează

Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică 

Care şterg lacrimile din ferestre .

Duminica este o poveste cu ore rotunde 

Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .

Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină 

Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,

În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,

Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .

Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,

Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .

Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,

Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .

Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .

Pe uliţa aceasta nu mai răsună 

Până târziu în noapte glasuri de copii .

Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă

La ora când umbrele dorm .

Uliţa aceasta este tristă ,

E ca o clepsidră cu vieţi ,

Timpul exersează picurând ultimul fir .

Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....

Printre coastele strivite de singurătate

Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....

Niciun glas de copil nu mai răsună 

Până târziu în noapte . 

Uliţa este pustie , doar marginile ei

Vorbesc despre o trecere .

Pe aici miroase a iarbă ....

Între cele două respiraţii ale ei 

Nu se mai joacă niciun copil .

Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .

Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .

Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,

Genele mele îţi mângâie obrazul .

Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,

Acum ea îţi şopteşte .

Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,

Braţele mele liane strâng trupul tău .

M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,

În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .

Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,

Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .

M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,

Acum sunt întreagă .

În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .

Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .

Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,

Răsărit de simţuri în amurg de gând .

Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,

Căldură în suflete , suntem iubire ,

Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Mi-e dor...la chitara îmi cânt dorinţa,

Acorduri dulci se pierd încet în seară,

Îmi răsună în suflet neputința,

Mi-e dor și dorul... mă doboară.

Fiecare coarda e o chemare,

Dorul greu în note îl presar,

Muzica vrea să-mi fie alinare,

Dar sufletul îmi plânge de nu am habar.

Ochii mei privesc apusul de soare,

Caut urma ta în trecutul pierdut,

Nostalgia stă să îmi umple paharul,

Și visul îmi tremură într-un gând.

Mi-aş dori să-mi dai mesaj în pragul serii,

Să te aud râzând sub cerul de lună plin

Dorul să-l inecam în pragul verii,

Povestea noastră să o cânt sublim.

Dar timpul trece și amintirea mă doare,

La chitara mea rămân cântând...

Port în mine aceeași dulce aşteptare,

Poate vii în vis măcar... cât de curând.

Sub bolta sufletului meu
ard
tăcerile
şi dorurile tale,
dar tu
renaşti ca un Phoenix
prin văzduhul inimii mele,
rătăcită-ntr-un sărut.

cât aș vrea să fiu
în al tău pustiu
malul mării dulci
spălat de ploaie

flacară de-amor
pot să mă cobor
să-ți dau jos amarul
ca pe-o straie

vânt aș fi de vrai
din câmpii de mai
să te țin în zbor
pe ani-lumină

iar de cazi curând
piatră pe mormânt
m-aș clădi de-a pururi
lângă tine

Când toți au rănit, fără milă, prea tăcut,

Când sufletul plângea căzut și pierdut,

Când lumea mi-a fost doar un vânt răvășit,

Dumnezeu a venit… și El m-a iubit.

Când vorbele arse mi-au frânt orice vis,

Când drumul părea o prăpastie-nchis,

Când nimeni n-a stat lângă pasul meu frânt,

Dumnezeu m-a luat și mi-a dat un cuvânt.

El mâna și-a pus peste rana din piept,

Mi-a spus: „Nu te teme, Eu sunt și te-aștept.”

Și-n loc de durere, în loc de oftat,

Când toți au rănit… Dumnezeu a vindecat.

La începutul verii,

Erau doar amintiri care mă chinuiau,

Din cauza cărora credeam că voi ajunge să scriu versuri

Care mă bântuiau.

Însă acest anotimp a ajuns să-mi aducă și mângâiere, nu doar tăiere,

Cum spuneam în versurile mele.

Uneori, în momentul neașteptat,

Apare persoana despre care doar visai să fii dat.

La început, nu credeam că va fi nimic.

Doar două zile de festival

Și ne vom comporta ca și cum nu s-a întâmplat nimic.

Am ajuns acasă, cu o bucurie greu de oprit,

Deși n-am știut dacă persoana aceea voia ceva

Sau era doar în capul meu de copil trăznit.

Totuși, nu a fost așa.

La două zile după aceea a venit,

Iar atunci bucuria mea a fost de neclintit.

Și cu timpul

Am ajuns să simt pentru persoana aceea

Niște lucruri greu de explicat,

Însă el nici acum seama nu și-a dat.

Însă îl înțeleg și este normal.

Le are pe ale lui, eu pe ale mele,

Însă teama că nu vom mai vorbi

Îmi trece prin vene.

E o persoană foarte importantă pentru mine

Și doar la o simplă ceartă îmi fac gânduri extreme,

De care nu am cum a nu mă teme.

Îl iubesc și mă iubește,

Însă asta nu mereu biruiește.

De la certurile banale pe care le avem,

Se va sătura un pic câte un pic,

Iar între noi nu va mai fi nimic.

Însă țin foarte mult la el

Și sper ca atunci să-mi rămână măcar un simplu amic.

Deoarece nu voi accepta în sinea mea

Să nu vorbim măcar un pic.

Aș dori ca să poată să fie eu, măcar pentru un timp mic,

Poate așa își va da seama că ceea ce simt eu pentru el

Nu sunt doar vorbe spuse

Și că la ceea ce crede el că țin eu

Să vadă că pentru mine e un nimic.

Tot ce îmi doresc e să fie fericit,

Iar când îl văd sau îi aud vocea,

Ceea ce simt nu prea știu cum să explic.

Deși mă comport ciudat,

Iar el crede că îmi caut motive pentru ca între noi totul să se fi oprit,

Pentru mine acesta este un gând cumplit

Și e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit,

Deoarece ce simt eu și văd eu în el,

Chiar și lui i-ar fi greu de văzut și simțit.

Ce simt eu pentru el e ceva neexplicit.

Nu-i dragostea alcătuită și din lacrimi,

Nu-s lacrimile perlele iubirii?

Cum să iubești fără să plângi tăcut,

Cum să te-audă Dumnezeu

De nu faci legamânt cu jertfa?

Primește lașul darul Lui cel sfânt,

De nu-și cerșește-n sânge fericirea?

Iubito tu ești îngerul cel blând,

Pe care îl gonesc și îl alung,

Când las păcatul meu cel strâmb,

Să prindă glas întunecat rostit...

Iți cer iertare în drumul meu ce pare infinit,

Știind că doar cu tine împreună

Îl vom cunoaște pe Dumnezeu într-un sfârșit,

Ținându-ne de mână, Îmbrațișați de taina dulcelui sărut,

Ce vine de la tine!

(19 martie 2024 Vasilica dragostea mea)