Orbul din Ierihon

Privit-a'n ochii mei și în tăcere,

Și-a adunat cuvintele'ntr-un vers,

Din nou zărindu-mă iar cu plăcere

Mi le-adresat articulându-le în mers.

Mergea'ntr-un pas cu mine pe o cale

Unde demult niciunul n-a parcurs,

Zbura în gând rotindu-se agale

Și susținerea drăguț al nost' discurs.

Chiar nu doream ca să filozofească,

Nici să m-asculte-atent nu îi ceream...

Doar să-mi privească-n ochi și să zâmbească,

Așa cum o făcea, așa credeam.

Odat-apropiindu-se de mine

S-a aplecat un pic, mi s-a părut,

Șoptit-a-mi el cu glas încet: "La revedere"

A spus așa, dar nu ne-am revăzut.

Ce a'nsemnat acel "La revedere"

Atunci eu încă nu am înțeles,

Acum dar când plecat-a el cu încheiere,

Primit-am faptul eu că n-am de-ales.

Uneori prietenia se sfârșește,

Într-un moment, atunci când nu te-aștepți,

Atunci și lecția mai bine se'nsușește:

"Ca'ntr-un moment să înțelegi, să te deștepți".

Să ai noroc ca dintr-un haos să creezi un paradis

Nu-i dat oricui.

Si nici nu stiu daca mie mi s-a permis 

Să fiu al lui. 

De crezi în dragoste înseamnă că ai curaj

Sau ai trăit.

Însă să simți din prima întâlnire,

Că ți-e promis..

Nu e ușor de-atins. 

Mă rog în gând, să mulțumesc Cerului îmi vine

Când îl privesc.

La orice gest de bunătate mă surpinde

Și nu concep să nu-l iubesc.

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Mi-am luat bilet spre trecut,

Într-un tren ce gonește înapoi,

În prezent nu-i nimic de făcut,

În prezent, viețuiesc în nevoi.

Am bilet clasa întâi, loc la geam,

Şi aștept pe peron c-o valiză,

Unde-n ea mai nimica nu am,

Decât dor și din inimă-o schijă.

Am plecat spre trecut, spre acasă,

Peste valea cu pomi și grădini,

Amintiri peste suflet mă-apasă,

Şi zăresc peste tot doar străini.

O neliniște îmi bântuite-n trup,

Căci la poartă ruginită-i lăcata,

Temător bat în geam și ascult,

Dar nici urmă de mama și tata.

Mă așez lăcrimând lângă ușă,

Şi gonesc peste ani gânditor,

Lângă copilul cu chip de păpușă,

Ce cânta zi de zi în pridvor.

Mă vedeam cățărat în copaci,

Jucând mingea cu ceilalți copii,

Cu mama, când făcea cozonaci,

Cu tata alergând pe câmpii.

Parcă ieri am fost și la școală,

Prins în horă apoi ca fecior,

Stând la mama cu capul în poală,

Ori cu tata cosind pe răzor.

Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,

Mai așteaptă, m-am răzgândit...

Moarte, drept poruncă îți dau,

Să fiu în peretele casei zidit!

Iubito,tu ești omul înger !

Îți mai rămâne să omori neîncrederea

Să poți rămâne doar înger

Acel înger pe care eu îl pot vedea și nimeni altcineva,

Tu știind de asemenea că ești un înger..

Iubito omoară neîncrederea

Chiar dacă oamenii sunt trădători

Mint și se prefac că iubesc!

Eu dacă te iubesc nu mă prefac

Pentru că vreau și eu să devin înger ca tine...

Dragostea mea nu poate exista unde este minciună

Neîncrederea se naște din răutatea lumii care iubește mincinos,

Noi nu vrem așa ceva,

Noi alergăm după Hristos,

Noi suntem altcineva!

(3 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

De mi-ați pune un catarg,

Și un pic de vânt în vene,

M-aș aventura în larg,

Să vânez nebun sirene.

Să le jupuiesc de solzi,

Până dau de altă rasă,

Să îmi cânte cu rapsozi,

Să-mi danseze sus pe masă.

Solzi de pește între buze,

Sânii de sirenă-n palmă,

Poseidon să mă acuze,

Că de-o lună, marea-i calmă.

Haide, cântă-mi pe sub val,

Să te îneci în mine toată,

Să te scot apoi pe mal,

Cu privirea învolburată.

Să te duc în lumea mea,

Și să-ți fac din lut statuie,

Să mă rog umil de-o stea,

Sus în ceruri să ne suie,

Iar de nu, să-mi pui catarg,

Și un pic de solzi pe venă,

Ca să mă scufund în larg,

Să mă-ntruchipez sirenă.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Amintirea-mi ninge peste suflet,

Păsările-mi spun că mă iubești,

Soarele mă arde cu-al tău zâmbet.

Ce frumoasă ești când iar nu ești,

Luna plânge întruna și suspină,

Stelele îmi spun că mă iubești,

Ochiul mi se scaldă în lumină.

Ce frumoasă ești când ești departe,

Dorul mi te cântă-n poezie,

Te iubește!...scrie într-o carte

Cu o lacrimă rămasă pe hârtie.

Ce frumoasă ești în gândurile mele,

Zbor ades cu ele înspre trecut,

Mi-am închis uitarea undeva sub piele,

Să nu te ia cu dânsa, de aia m-am temut.

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Nu te mai întoarce niciodată acasă,

Păsările-mi spun că-mbătrânești,

Eu te port în suflet...tânără, frumoasă!

De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.

De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.

Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.

Du-mă acasă drum nebun,

Du-mă, nu mă rătăci,

Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,

Toată jalea inimii.

Du-mă acasă nord şi sud,

Şi-n pustiuri nu mă pierde,

Vreau pe-ai mei să-i mai aud,

Vreau să calc pe iarbă verde.

Du-mă acasă est şi vest,

Şi mă-ndrumă la răscruci,

Pasul îl am tot mai funest,

Gândul mi-e un zbor de cuci.

Du-mă acasă drum îngust,

În străini nu mă lăsa,

Pâinea mamei vreau s-o gust,

Vinul tatei să-l pot bea.

Du-mă acasă drum nebun,

C-o să stau şi -o să-ţi adun,

Pietre din apă stătută,

Să-ţi fac calea mai bătută.

Du-mă acasă drumul meu,

Calea mea, destin ursit...

Căci de-un veac mă plimb mereu,

Şi mi-e dor, şi-s obosit.

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?