Orbul din Ierihon

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

-Glasul meu, adânc, răsună

Ca un clopot stins sub ape...

-Eu îl vreau aici, aproape.

-Port în mine mări aprinse,

Cu furtuni ce nu se frâng...

-Eu iubesc doar ochi ce plâng.

-Ți-aș da cerul meu cu stele,

Rătăcit pe veci în drum...

-Nu primesc ce am acum.

-Am în piept o primăvară

Care a-nflorit târziu...

-Nu suport cer cenușiu.

-Sunt un foc ce arde-n umbră,

Fără martori, fără nume...

-Eu nu cred în lumi postume.

-Ți-aș fi umbra la amiază,

Căci lumina e haină...

-Nu vreau umbră, vreau lumină.

-Ți-aș fi liniștea din urmă,

După tot ce-a fost furtună...

-Nu-ți mai fă din ploi cunună.

-În privirea mea se-adună

Anii tăi pe care-i pierzi...

-N-aduna ce nu dezmierzi.

-Am tăcut că vreau s-aud

Dacă-n inimă-mi vorbești...

-Și, ce-am spus... ghicești?

-Te-am visat în miez de iarnă

Ca pe-un foc ce nu se stinge...

-Nu sunt foc, și nici nu ninge.

Ți-am zidit din dor o punte

Peste tot ce ne desparte...

-Nu trec punți, am pod aparte.

-M-am întors din mine însumi

Să te caut mai întreg...

-Nu primesc ce nu-nțeleg.

-Atunci plec, și-am să te las.

-Nu pleca, căci pot iubi...

Fă ce vrei, dar nu vorbi.

Se rupe cerul pe sub pleoape

Și plouă-ncet cu gust amar,

Copacii, îngropați de noapte,

Trosnesc din crengi în mod bizar.

Un clopot vechi, cu limbi uscate,

Mai bate-n pieptul unui pin,

Iar îngerii, cu aripi aplecate,

Beau apă din izvorul cristalin.

O cioară croncăne-n poiană,

Iar moartea fuge peste munte,

Sub scoarța serii se răstoarnă,

O lună albă cu razele cărunte.

Sub pașii mei se rupe iarba,

Ca o bătrână ce oftează,

Până-n pământ îmi crește barba,

În timp ce anii se scurtează.

Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,

Și nici lumină sus pe cer,

Pe drumul negru și subțire,

Doar pașii mei împrăștie mister.

Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,

Copacii freamătă ca la un semn,

Și trupul mi se-mbracă-n frunze,

Iar carnea fragedă devine lemn.

Și brusc am devenit pădurea,

Cu frunze albe-n plină primăvară,

Mă ocolește îndelung securea,

Căci croncăne-n poiana mea o cioară.

De mine, de vrei să mai ştii,

Caută-n abisuri ori stele,

Nu mai căuta printre cei vii,

Căci vei găsi doar poemele mele.

Pe mine, de vrei să mă vezi,

Un zâmbet de orfan priveşte,

Ori ochii întrebători şi umezi,

Ai căprioare-i când moartea-şi primeşte.

De vrei să-mi mai auzi glasul,

Fluier de doină ascultă,

Şi-ai să auzi sunet din pasul…

Ce-a părăsit o lume absurdă.

Acum să cauţi ... e târziu,

Am fost aici şi mult am aşteptat,

Am stat plângând cu sufletul pustiu,

Cu dor flămând şi înstrăinat.

Incendiu grabnic se întinde, 

Din mâna mea spre carnea ta, 

Și apă este pretutindeni, 

Dar cred că nu ne vom salva. 

Ard peste noi iubiri mistuitoare, 

Mi-e ochiul rug și inima jăratic, 

Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare, 

Săruturi reci din cercul nostru artic. 

Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,

Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,

Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,

Că mângâindu-l, aievea mă topesc.

Cad brațele albe, arse-n lumină,

Și aripi de foc din umeri ne cresc,

Plutim peste carnea ce încă suspină,

Și totu-i sublim, și focu-i firesc.

Și poate vom arde pân' la tăcere,

În propriul jăratic să ne îngroape,

Să naștem incendii deloc efemere,

În văzduh, pe pământ și sub ape.

Amicului răcit

De când cu gripă, febră mare,

Și cu durerea până-n os,

Al meu amic cu nasul mare,

A devenit cam... secretos.

Unui ceasornicar

Intrând în bordel cam beat,

Etalându-și toată garda,

Matroana i-a sugerat,

Să nu-ntindă prea mult Coarda.

Femeia de serviciu

Ea, femeia de serviciu,

Are doar un singur viciu,

Când mă văd cu toți amicii,

Îmi creează deservicii.

Șah cu vecina

După ce-am servit dejunul,

În împrejurări obscure,

Cu tact i-am cedat nebunul,

Iar ea sfioasă, două ture...

Unui Gardian

Nu vreau grad de căpitan,

Fă-mă mamă gardian,

Toată lumea să mă ştie,

Om corect la puşcărie.

Unui Gardian

De când lucrezi la puşcărie,

Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,

Te-nchizi în baie stând pe tron,

Şi baţi cu lingura-n castron.

Casierița

Casierița de la mol,

Cu ochi vineți apărea,

Și într-o zi s-a dat de gol,

Ea și-acasă încasa.

La poker

Joc des poker cu un ciung,

Aproape în fiecare lună,

Și de atâta timp, n-ajung,

Să-l văd cu o mână bună.

Nepotrivire

În sfârșit să-i fac pe plac,

I-am luat lui coana mare,

Minunați pantofi de lac,

Însă ea, s-a dus la mare.

Lui Costică

Ospătarul meu Costică,

Vrând în tenis să răzbească,

Renunță subit, de oftică,

Căci voia doar să servească.

Acum că ești aici și te-am ținut trează,

Țin să te anunț că avem întâlnire pe lună,

Refuz încă să-ți spun noapte bună…

Deci să ne imaginăm că suntem două scoici pe o plajă.

Dacă ești drăguță

(și o… cât ești),

Lasă-mă să te conduc, dă-mi mâna,

Avem o masă rezervată doar pentru noi,

O găsesc cu greu pentru că mă tot îndrăgostesc de ochii tăi mari cât luna.

Ne așezăm pe aceeași parte de masă,

Genunchii ni se ating într-o tăcere sfioasă,

Îți șoptesc că mi-a fost dor de tine și fiind scoici amândoi,

Ascultăm cum marea cântă pentru noi.

A sosit și mâncarea, dar cine să o mănânce,

Când lângă mine este scoica cea mai dulce?

Ne ținem timizi de mână,

Încercăm să vorbim, dar suntem stângaci din cale afară,

Și în loc să vorbim despre noi,

Vorbim despre ospătar,

ce soartă…

Și eu mă topesc după cat ești de alintată.

Întâlnirea se termină, coborâm pe pământ,

Ne transformăm înapoi din scoici în oameni,

nu avem ce face…

Revenind în prezent…

Nici nu știi că în timp ce îți scriu poezia asta,

Aș putea fi într-un costum la 4 ace.

Ți-aș fi scris ceva mai frumos,

Dacă nu mă stresau un trilion de greieri…

Dar era ori cântecul lor infernal,

Ori muream de cald…

(încă îmi regândesc decizia)

Sper că ți-a plăcut întâlnirea noastră

de scoici pe lună

Tocmai te-am îmbrățișat în gând, ai simțit?

Am un anunț important de făcut,

Mi-e dor de tine mult, mult, mult, mult... infinit 🥺

Probabil că doarme,

Sau așteaptă frumoasă

Să apar de prin vise,

Cu fățuca aia nervoasă.

Nu spun că mi-e frică de ea…

(puțin… bine, mor de frică)

Dar chiar și așa, cu tupeu

I-aș mânca fățuca aia mică, mică

Mai încruntată de fel.

În veci nu m-aș gândi să o dau,

O ador exact așa cum o am.

Zic că mi-e frică de ea nu că este violentă,

Doar că am rugat-o să nu doarmă,

Să mă aștepte ca să vorbim în scris,

Și mi-e teamă că i-am furat din ochișorii aceia superbi, în această seară…

Un vis.

Ea știe că mă mai fură somnul uneori,

(și sigur ar răspunde aici: Uneori? Mereu… cu o fățucă cu care ar vrea să mă omoare)…

Aș vrea până dimineață să aflu cum aș putea, atunci când se trezește

Să-i pun toată lumea la picioare.

La piciorușele alea două care o poartă departe, departe de mine…

Protestez…

Nu-mi convine.

O să-i prind eu toate supărările alea într-o zi,

Trebuie să-mi impun și eu cumva autoritatea…

Și după ce i le arunc, să nu le mai simtă niciodată,

Îi sărut cu nesaț buzele alea dulci de bezea.

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)

Un înger sta și te privește,
Are grija de al tău
Sufletul ți l ocrotește,
Fara părere de rău.

Un înger cade-ncetisor,
Răni adânci pe umeri goi
Fără aripi, fără zbor,
Mainile i îngheață sloi

Îngeri nu se compara,
ca tot înger, înger e,
Și ei stau sus pe o scara
Și așteaptă vorba ei

A ta luna, al tău soare
Doua astre călătoare
Se reflecta pacea lor
Și se-neaca încetișor

Scopu-n viata i diferit
Sa iubești și sa muncești,
Sa trăiești la infinit
Sa-rati lumii cine ești

Un înger sta și te păzește
Un înger sta și te iubește,
Un om nu ar putea
Sa și arate dragostea

Asa cum o face ea,
Nu ar face o nimenea
Am iubit, și iar iubesc
Sa-rat lumii, sa dovedesc

Asa cum luna se reflecta,
Fata nu i indiferenta
Asa cum stelele apar
Iubirea e un simplu dar

Un dar de la Dumnezeu
Sa înveți sa fi mereu
Un iubit, sau o iubita
Pentru persoana menita

Cand simt ca trupul tau

Respira peste-al meu

Pot trece peste toate

Oricat ar fi de greu.

Bade, nu te-ndoi, 

Asculta-ti glasul inimii.

Daca-ti spune sa ma iei

Nu te intreba de vrei.

Te intrebi, te tot sucesti,

Uiti, poate, sa mai traiesti,

Glasul inimii s-asculti

Sa-i lasi incolo de munti

Si de vai si de campii

Tot om fi, de-a fi sa-mi fii.

Fost iubirea vietii mele,

Basta si la revedere?

Viitor fost de mi-ai fi

Tot pe tine te-as iubi.

Caci poezia ce o scriu

N-o scriu sa fie in pustiu

O scriu tie, bade drag,

Sa calci al vietii mele prag.

Tu sa-mi vii sa te iubesc

Si sa pot sa pretuiesc

Dragostea de cuplu, noi,

Sa fim de-acuma amandoi.

Caci multe noi am indurat,

Iar de ne stim, ne stim cu drag.

Ne-om vedea-ntr-o buna zi

Si-mpreuna om tot fi.

Floarea dragostei-nfloreste

Peste tot, ea tot traieste,

Ai sa vezi, tu, bade drag,

Ca ce spun nu este vag.

Caci iubirea noastra-n doi

Va trece prin multe ploi

Si-om tot schimba la umbrele

Le-om cara si de-or fi grele.

Cu curaj si cu-ndarjire

Sa-mplinim a vietii fire.

Te iubesc.