Sărutul criptic

Orice schimbare este ca un vânt care suflă

cu putere și sparge spiralele vieții, dar și

ferestrele, componente uzate ale clădirilor~

structuri încă elastice, care se leagănă și

se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.

Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută

noi locuri de muncă. Această stare de lucruri

este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,

care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.

Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,

este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie

matematică, pâna la distrugere completă. Teoria

dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda

reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri

hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate

exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia

in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă

pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.

Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens

al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne

eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc

cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat

în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este

permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și

îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur

își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua

să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.

Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are

nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume

ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și

atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces

mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile

unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep

să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o

alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?

Poezie de Marieta Maglas

Ființe umane cu ochi încercănați și obosiți; tristețe.

Meditație și muzică de jazz;

jazz care pătrunde în liniștea profundă

a îngerilor însângerați;

îngeri albi, care luptă necontenit

pentru deșteptare; a deveni conștient

de tine însuți sau a te trezi într-o realitate mărginită;

ochi-orb și gândire lipsită de discernământ; albire ;

Pol,

rasism,

aziluri,

execuții,

prostituție,

femei violate,

atacuri teroriste;

febra dengue, salarii mici,

imigrație ilegală,

virus Zika și Chikungunya,

Colecții heraldice, blazoane,

impactul meteoriților,

combinatii genetice,

militantism islamist,

focuri în natură,

monetizare ,

război,drone,

răstigniri,

răpiri,

sfincși,

 +

plăci,

droguri,

cocktailuri,

cutremure,

valuri de ocean,

vortexuri, tornade,

hărțuiri sexuale,

represiuni evidente,

malformații congenitale;

vânzări de artefacte furate,

alimente pentru oameni lihniți,

politici pentru refugiați,

dezastrele nucleare,

șomajul sezonier,

alunecări de sol,

creșteri de prețuri,

vulcanii activi,

coafuri,

nudism,

vis,

 @

cub,

crime,

ochelari,

benzinarii,

succès teatral,

ghețari topindu-se,

lucrări interimare;

strategiile tăcute,

copii- bolnavi asimptomatici,

proteste care blochează drumuri,

șoferi având temperamente diferite și

conducând mașini diferite,

mașini cu faruri care clipesc, în timp ce motoarele lor

țipă precum anumite instrumente muzicale,

copaci care strigă și pistoale care

scriu poezii lirice cu găurile pe care le fac în pereți,

versuri de jazz penetrând tăcerea

îngerilor însângerați,

îngeri într-o luptă neînfricată pentru

trezirea la această nouă realitate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Poezia este publicata.

O nouă primăvară se trezește

sub un soare răsunător,

în timp ce ghețarii recită

o elegie străveche, în lacrimi.

Simt cum durerea lor se dizolvă în mări

pentru a atinge țărmurile încă înghețate.

Cuvintele dezghețate plutesc în aer.

Se aprind - abia pâlpâind - căldura lor arde.

O nouă perspectivă promițătoare va înflori.

Privirea divină sculptează motivații în lemnul sufletului,

și fiecare bătaie a inimii devine

o rugăciune pentru gândul rătăcitor.

Vidul din gând omului răsună în valea morții.

Privirea divină veghează asupra tuturor și,

mai ales, asupra sufletelor pierdute în derivă,

însetate de iubire.

Soarele își delimitează spațiul cu un arc auriu,

rotund și radiant, în timp ce orbitează,

ascultător, în jurul unei alte stele, și mai mari.

El țese neîncetat spirale care dau viață existenței,

în timp ce Pământul se abandonează îmbrățișării verii.

Respirația sa, încărcată cu aer cald,

cristalizează ideile nou născute -

sfinte duminici pline de reflecție, de claritate, de ploaie.

În aer, cuvintele de jad devin vibrația verdelui viu.

Se amestecă cu briza.

Pietrișul scrâșnește sub picioare, căutând pacea;

Biserica Sfântul Petru veghează,

iar coridoarele sale păstrează sensul tăcerii.

Un preot se străduiește să reînvie melodii uitate;

Secole de aspirații țesute în fiecare acord melodios.

În această adunare, visele se înalță spre ceruri -

o aspirație spiralată, invizibilă,

o călătorie spre înălțimi spirituale;

o iluminare;

fiecare spirit își poate dezvălui unicitatea.

Totuși, umbrele persistă în eterul scăldat de soare;

Ele se ascund în păduri întunecate și devin melancolice.

Sunt ca niște ciuperci care încolțesc

din semințe ascunse în toamnă.

Ban Chao Gang Moo luminează spațiile voalate;

Ban Chao Gang Moo nu este o pădure.

Toți așteaptă Revelația.

Această Revelație se coace - nu este verdele reînnoirii,

ci este ca o vară arzătoare care aprinde căile divine,

un labirint pentru cei care se joacă cu flăcările

în amurgul care se naște.

Este flacăra verii, nu frigul iernii.

Iarna, valurile încărcate de ger pulsează

de-a lungul țărmurilor înghețate,

un dans al apei, care nici nu luminează

nici nu încălzește ritmul vieții,

într-un haos de umbre aruncate de legănatul planetei;

umbre anticipând ceea ce va fi.

Poezie de Marieta Maglas

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Spre lacul cu unda lină

Eu iarăși am pășit,

S-așez în a lui lumină

Gândul meu obosit.

Când soarele, trist și tăcut,

Pe boltă răsărea,

Eu, cu iubire, al meu trecut,

Veneam spre-al fereca.

Și stelele, mici, se zbăteau,

Prinse în bezna grea.

Pe ramuri, ciocârlii cântau

Și codru-ntreg jelea.

Când nufărul iar înflorea,

Dansau fluturi ce sorb

Nectar, iar dânsul înota-

Frumosul fără corp.

Când unda verde tremura,

Privea tăcut și trist

La raza ce se alungea

Pe cerul de-ametist.

Din ochii mari, lacrimi curgeau.

De ploaie-s norii plini.

Suspine se lichefiau;

Hrăneau noi rădăcini.

Doar nufărul se înfunda

Și aș fi vrut să-l rup,

Că-n suflet mi se așeza

Frumosul fără trup.

Și am promis c-am să revin

La blândul Ipotești,

La codrul cel de rouă plin,

La lacul din povești,

La scrisul lui simplu, firesc,

Ce-alină suferinți

Lăsate de cei ce-odihnesc

Sub rădăcini, cuminți.

Și totuși a rămas uitat

Frumosul fără corp,

Căci mințile au tot glisat

Pe-o aripă de corb.

Dar eu pașesc, din nou, cu dor,

Spre lacul vechi și drag,

Spre versurile ce nu mor,

Ci se dizolvă-n larg.

Un nufăr, sufletul speriat

Și valuri care-l rup;

În cripta grea, zace uitat

Un rest din al său trup.

Poezie de Marieta Maglas

22 august 2026

Din când în când,

Cuprinsă de un dor adânc,

Ucigător, sfâșietor,

 Te strig,

Te chem să-mi vii în gând

Și te păstrez acolo, 

Până când îmi trece un pic.

Apoi, încerc să mă ridic,

 Mai fac un pas

Înspre abis

Dar...

Îmi apari din nou in vis,

Te prind de mână și mă-nalț

Mai sus de nori,

 Pierzându-mă într-un sărut

Nemuritor...

Pe uliţa aceasta nu mai răsună 

Până târziu în noapte glasuri de copii .

Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă

La ora când umbrele dorm .

Uliţa aceasta este tristă ,

E ca o clepsidră cu vieţi ,

Timpul exersează picurând ultimul fir .

Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....

Printre coastele strivite de singurătate

Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....

Niciun glas de copil nu mai răsună 

Până târziu în noapte . 

Uliţa este pustie , doar marginile ei

Vorbesc despre o trecere .

Pe aici miroase a iarbă ....

Între cele două respiraţii ale ei 

Nu se mai joacă niciun copil .

De ar fi timpul construit dintr-un elastic

Să-ntindem clipa cât o viaț-ar fi fantastic

Da-i trecător, necruțător, arde năpraznic

Ne-aruncă-n gol nepăsător zâmbind obraznic

Ne stoarce clipa fie ea oricât de mică

Chiar de e inima săraca-ndrăgostită

Doar amintirea poate-ți lasă fericită

De-ar fi posibil să-l oprim pentru-acea clipă

Nu are timpul timp de suflete s-aline

E ocupat să șteargă tot, chiar și pe tine

Nu-l întreba, nu va mai știi nimic de nimeni

E un nebun, nu-i va păsa de-i rău sau bine

Ar fi o cale foarte-ngustă de-al răpune

Să fii un înger pentru cei ce-ți spun pe nume

Când vom pleca, zburând doar sufletul rămâne

Iubirea-i singura ce timpul va supune

Trec zile si nopti ca visele

Se sting pe rând și nu poți să le-oprești

Tu ai plecat în grabă si nu-nteleg de ce

Oare îți mai amintești?

De-ai fi știut ce lași în urmă...

Un suflet ce suferă-n tăcere 

Dor și durere ce nu se mai curmă 

Decat temporar în triste poeme.

Și după tot, atât mi-a mai rămas 

Să scriu c-ai fost și nu mai ești 

Să te întreb cu doru-n glas

Îți amintești? Îți amintești?

Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.

Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.

Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea

Ce m-aș face într-o zi,

Aflând că timpul ni s-a scurs,

Când ridurile de pe față

Ne spun iubirea cât am plâns.

Ce m-aș face atunci când poate,

Prea greu ne vom deplasa,

Știind că a fost o vreme în care

Și sufletul ne alerga...

Ce m-aș face când statura

M-apleacă numai să te-ncalț,

Să-ți pup piciorul și cu mâna

Și rochia să ți iau la dans.

Ce m-aș face atunci când glasul,

Atât de dulce, răgușit,

Ar vrea să-ți spună înc-o dată

Ce clar și sincer te-am iubit.

Ce m-aș face când vederea,

M-ar împiedica s-admir,

Inocența și privirea

Ce m-au cules dintre străini.

Ce m-aș face de-aș uita,

Unde ți-e inelul, ceasul,

Și prin câte aș căuta,

Ți-aș găsi numai obrazul.

Ce m-aș face până la urmă

Dacă totuși ai afla

Că prin câte eu aș trece

Ajung tot la inima ta.