Antiteză

Hai vino iubire și ia-mă de mână
Hai vino și-n brațe mă strânge,
Căci noaptea mi-e tristă, e goală și plânge,
Din negri-i ochi pică reci lacrimi de sânge
Și-i nemângâiată de lună.

Hai, vino iubire și doru-mi alină,
Că-mi e-al nopții cer fără stele.
Pe inima mea tu ai pus lanțuri grele,
Mă strâng și mă dor legăturile tele
Și sufletu-n șoaptă-mi suspină.

Hai, vino iubire să-mi dărui iertare,
Chiar dacă n-o merit din plin.
Ridică-mi iar ochii spre cerul senin
Iubește-mă mult, când eu merit puțin,
C-atunci am nevoie mai mare...

M-am tot plimbat cu palmele pe pielea ta și m-am gândit să-ți fac o tăietură, să- mi las acolo o parte din amprenta mea și să-ți înfig adânc un giuvaier rotund, cu margini finisate să pară c-ai o zgârietură. Sa ne unim de-un giuvaier ca palmele de clapele unui pian și-apoi să-l azvârlit într-un ocean de dragul amorului turbat... să auzim că giuvaierul nostru s-a spânzurat. Să râdem în hohote ca niște nebuni îndrăgostiți scapati dintr un centru și să creăm in jur un epicentru. Ce nebunesc ar fi... și giuvaierul ar înnebuni.

Fugind nebun de urma soarelui ce arde

La umbra norului mă stinge loc pustiu

Adăpostindu-mă de zilele uscate

Mă udă lacrima cărându-mi dor târziu

Cerul se umple de lumini plutind în noapte

Dar numai una-mi arde inima sclipind

Pătrunde-n vise inventând o realitate

Steaua departe, prea deprte strălucind

Privirea-nchide amintirile sub pleoape

Arzând retina cu imagini dogorind

Convoacă-n taină amăgirile deșarte

Pornind furtuna umblă cugetul dormind

Arzând cuvintele ce-au vrut să fie șopte

Le-aștern pe pagina tăcerilor mințind

Cenușa timpului scutindu-le de fapte

Între coperțile trecutului murind

Rămâne sufletul strivindu-se de poate

Caută sufletul pereche stăruind

Uită că timpul furișându-se va arde

La poarta umbrelor ajunge ispășind

Dacă tu mă lași și-mi dai mâna 

Ți-aș fi soare... ți-as fi luna

Aș putea fi o stea pentru tine

Aș putea fi... noaptea ce vine

Dacă tu mă lași și-mi dai voie

Aș putea fi o primăvară caldă 

Aș putea fi vară la nevoie

Sau toamna ce dezmiardă...

Dacă tu mă lași și-mi dai soare

Aș putea fi o zi caldă 

În noapte o stea căzătoare 

O poveste de dor... minunată.

Dacă tu mă lași și-mi dai vinul

Aș putea să-ți arăt în iubire sublimul

Aș putea să-ți fiu sufletul pereche

Aș putea... mai mult de o poveste veche.

La fiecare fosnet al inimii mele pure

D-zeu aseaza iubire

pe-o aripa de inger

cu zbateri marunte

angelicul sen-dreapta

spre mine

iute

si coplesit de doruri multe

divinul parca-mi sta pe tample...

ce suntem noi?

ma ntreaba toata lumea

de ce nu suntem amandoi,

dar doar tu stii de ce.

vreau sa stiu

ce nsemn eu pt tine,

caci tu esti ianuarie

pentru decembrie.

aproape impreuna

dar foarte departe

unul de celalalt

lunii eu ii povestesc

de mine, de tine

de noi doi

dar ea doar ma asculta

caci nu te poate schimba

nici mintea ta flamanda

vreau sa pot

imbrate sa te iau,

sa stam impreuna

si sa vorbim de viata.

dar tu,asa cum spui,

nu esti pregatit

chiar de insasi viata.

ti e frica sa nu fi ranit,

caci copilul din tine

nu te mai cunoaste.

crezi ca s doar o fata,

prietena ta cea mai buna,

dar scoate ma din friend zone

si ti va parea rau

ca n ai facut o mai devreme.

luna mi a spus

ca nu esti pregatit,

dar face tot posibilul

sa ne apropie,

macar putin,

si toate astea

sper ca nseamna pentru tine,

macar putin.

imi tot spun

ca nu esti ca restul,

caci doar tu

esti cea mai importantă

persoana pentru tine

credeam ca mi va fi usor

sa te ating

dar nu te ai lasat

si nici nu o vei face

prea curand.

noaptea eu te visez

si mi doresc sa fie reciproc.

spre tine vreau sa ma lansez,

sa am putin noroc.

sper ca toate astea

inseamna pentru tine,

caci fiecare moment ieftin

imi dovedesc iubire.

prietenii tai se ntorc

cand trec pe langa voi.

ma faci sa mi fac sperante

pe care, cumva,

tot tu le omori.

mi e frica

de orice ar veni.

mi e frica sa te am,

mi e frica sa te pierd

si vreau sa stiu de ce

cand am momentul sa te am

te faci ca nu ma vezi.

in viata mea

tu esti un capitol

caci ai intrecut

de mult o pagina.

esti un capitol lung

care parca nu mai trece,

dar nici nu ma ntelege.

incepi sa treci,

dar tot imi esti

motivul pentru care

pot sa dorm

pare ilegal

sa vorbesc cu altii

caci inima mea

tot crede ca tu esti alesul

eu tot mai am sperante

ca vei veni si vei iubi

dar sunt la fel

ca restul pe care mi le ai dat

si tot tu le ai sfasiat

tu tot vii si

tot tu pleci si

ma lasi sa cred si

sa te vreau si

mai mult.

vreau sa ma ntelegi

sa stii ce simt

desi esti un copil

cu suflet stramt

ti e frica sa te atașezi

sa vii si sa ramai

tu crezi ca nu i nimic

nimicul asta dintre noi

tu nu stii

cand imi spui poezii

si nici nu stii

cate ar trebui

te simiti la fiecare vorba

si nu esti ca restul

crezi ca tie ti pasa

dar nici tu nu stii

cred ca faci pe prostul

sau macar incerci

sa vina de la mine

eu sa spun tot ce,

cumva,tot de la tine simt

stiu ca te simti prost

sa mi auzi gandurile

dar tot din vina ta

imi simti jocurile

vreau sa stii

tot ce simt eu,

cum te vad si

ce gandesc.

vreau sa stii tot,

dar nu esti pregatit

de tot ce ar urma.

vreau sa stii

cat vorbesc de tine

caci luna deja s a plictisit

de al tau nume.

ma vezi mereu

si cred ca tu

doar te ascunzi,

caci pentru al tau suflet

nu sunt de-ajuns.

cred ca i gata

se termina de tot

dar tot locuiești

in mintea mea mereu.

si chiar mereu.

luna a ramas in urma

caci tot crede

ca pe culoarul iubirii subrede

noi am mai avea vreo suma

ea tot te vede

al meu si

eu a ta

dar chiar nu mi stie

sila mea

mi e sila

de tine si

de tot ce spui

te crezi mare

dar nu esti

decat al tau copil.

incep sa cred ca eu

chiar n am fost nimic,

desi n acel moment,

eu eram chiar totul

si tu mi stateai

in minte si n totul.

luna inca crede

in mine si n tine,

in noi doi,

dar doar perna mi

stie prin ce

tu m ai facut

sa trec,

cat te am placut

si cat ma nec.

se termina tot jocul

jocul asta dintre noi

caci el stie a fi

ceea ce tu nu stii

el mi este

ceea ce tu n ai putut

sa mi fi

te ai bucurat sa auzi

ca ai scapat de mine

dar sper sa te gandesti

tot mai mereu la mine.

Nu pot rosti ce-n mine arde, 

Că iar ne ținem în impas, 

Și nu știu ce ne mai oprește 

Să dăm tăcerii puțin glas.

O mână parcă ne alungă 

Când ne-ntindem spre același vis, 

Și inima, deși ajunge, 

Se frânge între speranță și-abis.

Ne înconjoară o teamă densă, 

Ce sporește distanța-n lume,

Și-n tăcerea ce ne desparte,

Frica poartă două nume.

Ești dorul fără de cuvinte, 

Ești liniștea ce sapă-n piept, 

Și-n fiecare gând cuminte 

Te simt aproape, te aștept.

Ce rece se simte distanța - și eu,

Tot sper că e doar o ceață subțire,

Dar noaptea mi-e plină, și somnul e greu,

Că dorul de tine nu are oprire.

Mă plimb printre gânduri ca-ntr-un oraș stins

Cu felinare ce-și caută flacăra-n nori,

Și-n inima mea, unde astăzi ești tu,

E-o liniște goală, fragilă și dor.

Ești linia fină dintre „mai e” și „a fost”,

Un cuvânt neterminat pe buze închise,

Și-n tăcerea ta, parcă îmi spui fără rost

Că unele doruri nu mor... doar există.

Și poate că mâine vei trece tăcut

Prin colțul de lume ce iubirea ne-o ține,

Dar azi — câtă iarnă în suflet mi-ai pus,

Când tu ești departe, iar eu... fără tine.

Mi-e inima strânsă-ntr-un nod de durere,

Și tremur când pașii noștri se-mpletesc și dispar,

Când mi-ai șoptit să rămân, m-am pierdut în tăcere,

Credeam că visez cu ochii deschiși...iar.

Aș fi vrut să-ți răspund, dar cuvintele toate,

Au rămas fără glas, s-au pierdut în dorință,

Și-n loc să rămân, m-a răpit o-ntâmplare,

O clipă frumoasă învăluită în neputință.

Mi-e inima prinsă între pleoape și apus

Și-n pașii tăi simt un sfârșit ce nu mi-l doresc,

Dar nu vreau să pleci fără să îți fi spus...

Cât de mult te iubesc!

Aș vrea să vorbim, mâine...într-o zi,

Sub umbre de timp să fim nebuni de noi,

Căci știu că pe pământ, deși nu pare acum,

Există un loc oricât de mic și pentru noi.

Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,

când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea, 

ce rost mai au cuvintele, când ele 

se frâng în colțul mut al tăcerii tale, 

ca de-o stâncă rea.

Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,

un cântec neterminat, într-o limbă uitată

și timpul o hoinară săgeată 

care mă frânge-n secunde 

ce ard laolaltă.

Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt, 

căci simțirea mea e un animal sfâșiat, 

și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint, 

că poate,

poate n-ai plecat.

Dar tăcerea ta e un oraș fără uși, 

o mare fără mal, un sfârșit fără început

și eu un fel de gri, printre cruci, 

care încă-ți caută pașii 

pierduți.

Aș vrea poate să taci mai blând

să nu mai doară gândul la tine,

căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum

în pieptul meu, 

o bibliotecă de ruine.

Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,

printre cuvinte nespuse și priviri furișate,

dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta

ca un nebun ce n-a învățat niciodată 

cum să te lase.

Dacă m-ai fi auzit, 

dacă ai fi știut că tăcerea ta 

mă face să mă îndoiesc că-s om, 

ai fi venit, 

sau ai fi spus ceva, 

sau nu ai fi spus nimic, 

și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.

Ne rătăcim pe cărări paralele,

Priviri stinghere se-aprind și se sting,

Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,

Dar inima știe că nu ne desprind.

Trecem ca umbre pe holuri străine,

În valuri de oameni ce-și au propriul destin

Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine

Că masca ne cade când nu mai privim.

Ne ținem departe cu gesturi precise,

Ca doi actori ce-și joacă uitarea,

Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,

Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,

Se zbate un dor vinovat și aprins,

Ne mințim, ne respingem, dar inima știe

Că singuri ne-am dus către propriul declin.

Ne spunem că astfel iubirea se stinge,

Că aceasta se spală cu timp fără glas,

Dar undeva, sub tăcerile reci,

O șoaptă se zbate și cere un ceas.

În lipsa ta e plin de semne reci,

Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',

Cuvintele se-aprind în colțuri vechi

Și mor în înțelesul lor, nevinovate.

Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi

Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,

Și caut printre rânduri chipul tău,

Să te mai văd de aproape încă odată.

Rămân doar părți de fraze nerostite,

Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,

O virgulă ce așteaptă să continue,

Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.

Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,

Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,

Că dorul meu imens în lumea lui,

Ar vrea să știe că nu e nebun.