Antiteză

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea 

Și parcă aseară vinul tău,

Curgea în picături pe gâtul meu

in brațe mă strângeai ușor

Și... am simţit din nou acel fior.

Râsu-ți amețitor îl auzeam în vis

De ale tale brate cu drag m-am prins,

Pe gât cu buzele usor m-ai atins.

Ce trist..un vis ce-n zori s-a stins.

Un vis de-o noapte am avut

Și-n urma lui o lacrimă mi-a căzut

Căci ești ca o himeră dintr-o altă lume

Și rece, nepăsător, distant te porți cu mine.

Și-mi las dorul și visul să curgă-n poezie

O poveste ce-a fost odată să scrie

Un final ce a fi schimbat nu se mai poate

Decât în gânduri scrise intr-o carte.

P.S

Off, babe ce dor de-un vin îmi e...

Și cât de mult să știu, aş vrea,

De-ai fi păstrat si pentru mine

Ceva bun din crama ta, pentru cândva..

Pe unul îl iubesc — cu tot ce sunt,
Cu foc, cu teamă, cu nesomn.
Pe celălalt… îl știu prezent,
Mă iubește fără ton.

Cel pe care-l vreau nu mă alege,
Cel ce mă vrea... nu-l pot iubi.
Mă plimb pe muchia unei trepte,
Și nu știu în ce gol voi sfârși.

Primul e vis, e flacără și ceață,
E fulger scurt, dar care lasă semn.
Al doilea e ca o dimineață —
Liniștită, caldă, fără îndemn.

Cu unul simt că mor încet,
Că ard, dar tot mai vreau să stau.
Cu celălalt... zâmbesc complet,
Dar nu tresar când spune „te iubesc” prea des sau prea banal.

Inima mea trage într-o parte,
Rațiunea strigă spre cealaltă lume.
Unul mă doare, dar mă arde —
Celălalt mă ține, dar n-aprinde nume.

Pe cine să aleg?
Pe cel ce-mi rupe pieptul când apare?
Sau pe acela ce mă ține-ntreg —
Dar nu-mi provoacă vreo tresărire mare?

Mi-aș dori să-i pot uni
Să fie unul, nu doi...
Să mă iubească... și să-l iubesc,
Să nu mai simt că trăiesc în doi război.

Visează frumoaso,

Povestile toate sunt ale tale!

Deschide cartea,citește,trăiește,plângi, râzi...iubește!

Și pleacă din lumea aceasta!

İntră acolo unde totul e altfel

Și marea și norii și vântul

Culorile,muzica,personajele toate-s purtate de gândul

Ce-l ai!

Ai mii de noi lumi ce te așteaptă!

Literele toate dansează-n imagini...

Te prind delicat de-a ta mână

Și te poartă departe,

Cu tine valsează și îți arată

Lumi ce nu-s moarte care-ți vorbesc...

Este zeul Apollo fiul lui Zeus?

Trăiește Romeo bătrân fiind cu-a lui Julietă?

E Afrodita zeița iubirii cea mai frumoasă?

Mor gladiatorii Spartacus și Crixus?

Cine-s Athos,Porthos,Aramis și D'artagnan?

Regretă Don Quijote pe patul de moarte

Aventura nebună și supărarea pricinuită credulului Sancho?

Exista Dulcinea din Toboso ori ba?

Iar Nero, Împaratul nebunul,dă foc Romei

Și-și face calul senator!

Cum Michelangelo pictează Capela Sixtină?

Iar Leonardo da Vinci este geniul fără pereche...

Ce tragic Petru și Pavel au fost martirizați...!

E William Shakespeare doar o scorneală,

Iar pentru mine Ghirlanda Dragostei a lui Tagore n-are egal!

(4/6 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Vreau sa ma ascund în roua dimineții

Să pășesc pe iarba rece,precum e inima mea

Căci oricum tind să descoper sensul vieții

Să nu visez în timp ce fericirea adormea...

Vreau ca pentru totdeauna să mă refugiez

Din tot acest coșmar

Cum să mai înaintez ?

Spre un viitor frumos,dar cu un trecut amar...

Vreau să cunosc ce ai făcut

Să nu te pierd,dar e prea târziu

Căci de prețuit nu ai știut

Și acum despre asta scriu...

Vreau ca tu din nou să apari

Deși știu că doar un zâmbet e destul

Însă nimic nu mai repari

Mi-am încuiat și sufletul.

Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,

Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.

Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,

S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.

Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,

Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit 

Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,

Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit. 

Mai am să-i spun că e frumoasă

Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.

Mai am să-i dau și ultima mea dorință

Să nu mai fie lume fără ea.

Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,

Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.

Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,

Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.

Cu ochii închiși te căutam prin lume

Și nu înțelegeam de ce nu te găsesc 

Când tu de fapt erai parte din stele

Un corp ceresc plutind prin univers.

Mi-am îndreptat privirea către tine

Și parcă străluceai tot mai intens

Atât de aproape, dar atât de departe

Sclipeai pe cerul negru fără sens.

Și parcă toate celelalte stele lângă tine

Se întunecau în semn de sacrificiu

Și împleteau liniștea ascuțită a nopții 

În legământul surd al propriului viciu.

Eram doar noi- eu pe pământ, tu lângă lună 

Nu ne vorbeam decât printre priviri 

Aveam ca martori numai stele stinse

Și un decor pictat din amăgiri.

Ne rătăcim pe cărări paralele,

Priviri stinghere se-aprind și se sting,

Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,

Dar inima știe că nu ne desprind.

Trecem ca umbre pe holuri străine,

În valuri de oameni ce-și au propriul destin

Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine

Că masca ne cade când nu mai privim.

Ne ținem departe cu gesturi precise,

Ca doi actori ce-și joacă uitarea,

Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,

Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,

Se zbate un dor vinovat și aprins,

Ne mințim, ne respingem, dar inima știe

Că singuri ne-am dus către propriul declin.

Ne spunem că astfel iubirea se stinge,

Că aceasta se spală cu timp fără glas,

Dar undeva, sub tăcerile reci,

O șoaptă se zbate și cere un ceas.

În ochii tăi ecouri de războaie dorm,

Iar pe obraji tăi curg râuri de durere

Ale celor ce te-au iubit în tăcere.

Soldați căzuți pe frontul muzei lor.

Căci ce e moartea dacă nu e demnă 

În scop, în fapt și în deplinătate.

O simplă a vieții nedorită parte,

Un ciclu îngropat în propria furtună.

Murind sub un albastru cer de sticlă 

În mângâierea soarelui de iarnă

O prea frumoasă iubire se sfarmă 

Purtând pe palme, fără viață, o clipă.

Nu pot să tac, nu pot dormi,

nu voi câștiga niciodată acest joc

fără tine.

Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,

nu voi mai fi niciodată la fel

fără tine.

Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,

tot ce am nevoie ești tu- nu vreau

fără tine.

Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,

să rămână o lume plină de tine,

fără tine.

Nu pot să plec, nu pot să te uit,

când în fiecare gând numele tău e purtat

fără tine.

Nu pot să tac, nu pot dormi,

nu voi câștiga niciodată acest joc

fără tine.

Nu pot să privesc apusul în pace,

când tot ce-i frumos îmi pare străin

fără tine.

Nu pot să mai fiu ce eram odată,

căci inima mea nu mai bate la fel

fără tine.

Nu pot să găsesc liniștea-n mine,

nici stelele nu-mi mai vorbesc

fără tine.

Nu pot să visez, să cred și să sper,

când fiecare zi mă-ntreabă

de tine.

Nu pot să accept că s-a sfârșit,

că ar putea exista un drum

fără tine.

Dar dacă tot ce-am fost se pierde

și rămâne doar umbra amintirii,

ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:

– Nu pot, nu vreau, nu sunt

fără tine.

Mi-e inima strânsă-ntr-un nod de durere,

Și tremur când pașii noștri se-mpletesc și dispar,

Când mi-ai șoptit să rămân, m-am pierdut în tăcere,

Credeam că visez cu ochii deschiși...iar.

Aș fi vrut să-ți răspund, dar cuvintele toate,

Au rămas fără glas, s-au pierdut în dorință,

Și-n loc să rămân, m-a răpit o-ntâmplare,

O clipă frumoasă învăluită în neputință.

Mi-e inima prinsă între pleoape și apus

Și-n pașii tăi simt un sfârșit ce nu mi-l doresc,

Dar nu vreau să pleci fără să îți fi spus...

Cât de mult te iubesc!

Aș vrea să vorbim, mâine...într-o zi,

Sub umbre de timp să fim nebuni de noi,

Căci știu că pe pământ, deși nu pare acum,

Există un loc oricât de mic și pentru noi.

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,

O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,

Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,

Sădești frumusețea în tainice pagini.

Te privesc de departe, subtil, ca o stea,

Și-n sinele meu primăvara sosește.

Când pleci și nu spui, în inima mea,

Lași urme adânci de dor și tristețe.

Dacă ai ști cât am încercat să nu simt,

Să te privesc ca pe un om oarecare,

Dar gândul la tine mă arde și-l mint,

Că nu îmi ești dor, că nu-mi ești visare.

Și, dacă în tăcere te voi regăsi,

Voi purta aceste cuvinte cu mine,

Într-o lume unde dorul e-un rău amorțit,

Și iubirea e-mbrăcată cu tine.