Antiteză
Am citit printre rânduri tăcerea,
Un gând nerostit și ascuns.
În ea ți-am simțit mângâierea,
A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.
Ai pictat cu lumină urâtul,
Rupând din tine scântei să mă-mbraci,
Așa cum soarele-nvie pământul,
Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.
Ai vorbit despre drumuri și vise,
Despre pași ce se fac, nu se cer.
Ți-ai lăsat amprenta în lume,
Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?
Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,
Chiar dacă glasul ți-e mut,
Că lumea-i țesută-n mistere
Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: AnaS
Data postării: 23 aprilie
Vizualizări: 87
Poezii din aceiaşi categorie
Fizică a dorului
Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,
propagându-se prin vidul din piept,
fără un mediu, fără o destinație clară.
Eu sunt punctul fix al pendulului,
iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi
pe o axă pe care timpul refuză să o definească.
Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,
particule de lumină care refuză să fie prinse,
dar, când lovesc pielea, generează căldură –
radiație pură, o ecuație a pasiunii.
Din distanță, ne privim ca două stele,
legate printr-o forță invizibilă,
un câmp gravitațional care îmi trage sufletul
înspre un orizont al evenimentelor.
Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?
Legile îmi spun că mă voi pierde –
energia mea va deveni a lui,
și tot ce sunt va fi o singularitate
într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.
Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?
Două particule care se ciocnesc în vid
și lasă urme în spațiu-timp,
unde amintirile devin traiectorii curbe
pe care sufletele le străbat în tăcere.
Aș vrea să-l ating, să simt
cum forțele de contact îmi redau
toate legile pierdute ale fizicii.
Dar, de fiecare dată,
între degetele mele rămâne doar lumina lui,
ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,
ci doar o iluzie a mișcării.
Și atunci îmi dau seama:
el nu e substanță, ci energie,
o constantă universală care,
oricât m-aș strădui să o prind,
se transformă mereu în altceva.
Fără nume.
Și am să te privesc în ochi,
Și am să gust al tău suspin,
Iară tu nici n-ai să poți,
Să mă vezi atunci când vin.
Și-am să mă aplec peste tine,
Peste pielea ta ce arde,
Geme corpul tău sub mine,
După vorbe, după fapte.
Sar scântei din ochii tăi,
Si îți tremură privirea,
Când prea lent eu te mângâi,
Iară tu te pierzi cu firea.
Te topești sub a mea în gură,
Si te pierzi cu totul în noapte,
Cand îmi plimb limba cu ura,
De la gât până la coapse.
Și urc iar, spre a tale buze,
Și mă îmbat din mierea lor,
Intre noi nu-i loc de scuze.
Noaptea tremură ca martor.
Ne privește timid luna,
Prin fereasta aburită.
Și privind la noi întruna,
Se apune, fiind mâhnită.
Căci de când a fost proptită
Sus, pe cer în bolta lumii,
Ea, nicicand n-a fost iubita,
De întreg neamul omenirii,
Intr-atat cat tu ai fost,
Sub plăpânda ei lumină,
Fiind geloasă, fără rost,
Pe a ta piele, atât de fina.
Și pe ochii tai ce sunt,
Ca și ceru-n pragul nopii,
De un negru mult adânc,
Făr' de stele sau reflecții.
Dar în care joacă viu,
Arzător, flăcări din iad.
Pentru tine am sa fiu,
Păcătos, crud și mârșav.
Până când sfârșim in foc,
Și ne prăpădim in jar,
Iar atunci, in acel loc,
Te voi face a mea iar.
Că nu-i loc sub cerul lumii
Să ne țină pe amandoi.
Cand dam ton alert iubirii.
Și o ridicam la nori.
Iată, freamătă și plânge,
Chiar și soarele din zi,
Și la noi, privind se frânge,
Căci ca noi nicicând vor fi.
Iar pe buza ta de sus,
Pot să gust numai regrete.
Și câte lacrimi s-au scurs,
Pe obrajii bietei fețe.
Dar pe buza ta de jos...
Dulcea ta dorința zace.
Ce se scurge pan' la os,
In fiori ce nu-ți dau pace.
Iar pe gâtul tău se simt,
Cu un gust dulceag și frică,
Sute de fiori de frig,
Ce nu-ți dau nici pic de tihnă.
Și... de-aș coborî mai jos...
Poate chiar pâna la sâni,
Și să gust din acel roz...
Pun pariu ca-ai sa suspini!
Nostalgie
Un cer de târzie toamnă,
Neînsorit, cu lacrimile-n nori,
Crează nostalgie Doamnă
Și gândul acesta iți dă fiori.
Un ochi discret printr-o fereastră
Înalță privirea și vocea în cânturi,
Imaginând culoarea-i albastră
Deasupra unei verde păduri.
Paleta de culori a vieții
Ți-aduce în simțuri trăire,
Vise frumoase în orele nopții
Trezite-n chemări de iubire.
Optimist este voalul gândirii
Și-ncerci să ocolești o oglindă.
Să nu se mai schimbe vrerea firii
Fugind de anii ce stau la pândă.
Ce poți aștepta de la un cer în noapte
Când o dorință-n suflet te frământă.
Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte
Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.
Cu inima-n emoții palpitând,
Privirea-ți caută în zări lumina
Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,
Supusă-i gândului ce poartă vina.
In cautarea iubitului
In zare vad amurgul
Si plopii fara frunze
Pe aleii pustii se plimba
Iubirea fara muze.
Ce cauta iubirea?
Te cauta pe tine
Frumosul din poveste
Cu licariri divine.
Te cauta in lacrimi
Si-n zambete fugare
Te cauta in galaxii
La mii de ani in departare.
Iubirea te gaseste
Oriunde ai fi in lume
Dar de-a ei magie
Nu poti fugi ,oriunde.
Tu esti ce nimeni nu poate fi
Nici astazi,maine ori demult
Caci pentru mine esti doar tu
Esti singura iubire.
Fiecare cu propriul adevăr
Când vei ajunge în inima mea,
Nu bate la ușă, nu cere voie,
Căci acolo, de mult, am adunat doar umbre,
Iar sufletul meu te așteaptă tăcut, în tăcere.
Îmi placi așa
Îmi placi așa cum ești,
Tu preafrumoaso crede!
Căci nu te mint cu vorbe aurite,
Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!
Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,
E doar răspunsul tău!
Cum aș putea să spun,
Că tu nu ești cea care vine,
Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?
Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,
Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,
Nu ești misterul viselor mele?
Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?
(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)
Fizică a dorului
Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,
propagându-se prin vidul din piept,
fără un mediu, fără o destinație clară.
Eu sunt punctul fix al pendulului,
iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi
pe o axă pe care timpul refuză să o definească.
Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,
particule de lumină care refuză să fie prinse,
dar, când lovesc pielea, generează căldură –
radiație pură, o ecuație a pasiunii.
Din distanță, ne privim ca două stele,
legate printr-o forță invizibilă,
un câmp gravitațional care îmi trage sufletul
înspre un orizont al evenimentelor.
Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?
Legile îmi spun că mă voi pierde –
energia mea va deveni a lui,
și tot ce sunt va fi o singularitate
într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.
Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?
Două particule care se ciocnesc în vid
și lasă urme în spațiu-timp,
unde amintirile devin traiectorii curbe
pe care sufletele le străbat în tăcere.
Aș vrea să-l ating, să simt
cum forțele de contact îmi redau
toate legile pierdute ale fizicii.
Dar, de fiecare dată,
între degetele mele rămâne doar lumina lui,
ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,
ci doar o iluzie a mișcării.
Și atunci îmi dau seama:
el nu e substanță, ci energie,
o constantă universală care,
oricât m-aș strădui să o prind,
se transformă mereu în altceva.
Fără nume.
Și am să te privesc în ochi,
Și am să gust al tău suspin,
Iară tu nici n-ai să poți,
Să mă vezi atunci când vin.
Și-am să mă aplec peste tine,
Peste pielea ta ce arde,
Geme corpul tău sub mine,
După vorbe, după fapte.
Sar scântei din ochii tăi,
Si îți tremură privirea,
Când prea lent eu te mângâi,
Iară tu te pierzi cu firea.
Te topești sub a mea în gură,
Si te pierzi cu totul în noapte,
Cand îmi plimb limba cu ura,
De la gât până la coapse.
Și urc iar, spre a tale buze,
Și mă îmbat din mierea lor,
Intre noi nu-i loc de scuze.
Noaptea tremură ca martor.
Ne privește timid luna,
Prin fereasta aburită.
Și privind la noi întruna,
Se apune, fiind mâhnită.
Căci de când a fost proptită
Sus, pe cer în bolta lumii,
Ea, nicicand n-a fost iubita,
De întreg neamul omenirii,
Intr-atat cat tu ai fost,
Sub plăpânda ei lumină,
Fiind geloasă, fără rost,
Pe a ta piele, atât de fina.
Și pe ochii tai ce sunt,
Ca și ceru-n pragul nopii,
De un negru mult adânc,
Făr' de stele sau reflecții.
Dar în care joacă viu,
Arzător, flăcări din iad.
Pentru tine am sa fiu,
Păcătos, crud și mârșav.
Până când sfârșim in foc,
Și ne prăpădim in jar,
Iar atunci, in acel loc,
Te voi face a mea iar.
Că nu-i loc sub cerul lumii
Să ne țină pe amandoi.
Cand dam ton alert iubirii.
Și o ridicam la nori.
Iată, freamătă și plânge,
Chiar și soarele din zi,
Și la noi, privind se frânge,
Căci ca noi nicicând vor fi.
Iar pe buza ta de sus,
Pot să gust numai regrete.
Și câte lacrimi s-au scurs,
Pe obrajii bietei fețe.
Dar pe buza ta de jos...
Dulcea ta dorința zace.
Ce se scurge pan' la os,
In fiori ce nu-ți dau pace.
Iar pe gâtul tău se simt,
Cu un gust dulceag și frică,
Sute de fiori de frig,
Ce nu-ți dau nici pic de tihnă.
Și... de-aș coborî mai jos...
Poate chiar pâna la sâni,
Și să gust din acel roz...
Pun pariu ca-ai sa suspini!
Nostalgie
Un cer de târzie toamnă,
Neînsorit, cu lacrimile-n nori,
Crează nostalgie Doamnă
Și gândul acesta iți dă fiori.
Un ochi discret printr-o fereastră
Înalță privirea și vocea în cânturi,
Imaginând culoarea-i albastră
Deasupra unei verde păduri.
Paleta de culori a vieții
Ți-aduce în simțuri trăire,
Vise frumoase în orele nopții
Trezite-n chemări de iubire.
Optimist este voalul gândirii
Și-ncerci să ocolești o oglindă.
Să nu se mai schimbe vrerea firii
Fugind de anii ce stau la pândă.
Ce poți aștepta de la un cer în noapte
Când o dorință-n suflet te frământă.
Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte
Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.
Cu inima-n emoții palpitând,
Privirea-ți caută în zări lumina
Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,
Supusă-i gândului ce poartă vina.
In cautarea iubitului
In zare vad amurgul
Si plopii fara frunze
Pe aleii pustii se plimba
Iubirea fara muze.
Ce cauta iubirea?
Te cauta pe tine
Frumosul din poveste
Cu licariri divine.
Te cauta in lacrimi
Si-n zambete fugare
Te cauta in galaxii
La mii de ani in departare.
Iubirea te gaseste
Oriunde ai fi in lume
Dar de-a ei magie
Nu poti fugi ,oriunde.
Tu esti ce nimeni nu poate fi
Nici astazi,maine ori demult
Caci pentru mine esti doar tu
Esti singura iubire.
Fiecare cu propriul adevăr
Când vei ajunge în inima mea,
Nu bate la ușă, nu cere voie,
Căci acolo, de mult, am adunat doar umbre,
Iar sufletul meu te așteaptă tăcut, în tăcere.
Îmi placi așa
Îmi placi așa cum ești,
Tu preafrumoaso crede!
Căci nu te mint cu vorbe aurite,
Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!
Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,
E doar răspunsul tău!
Cum aș putea să spun,
Că tu nu ești cea care vine,
Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?
Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,
Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,
Nu ești misterul viselor mele?
Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?
(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)
Alte poezii ale autorului
Dincolo de cuvinte
În ochii tăi ecouri de războaie dorm,
Iar pe obraji tăi curg râuri de durere
Ale celor ce te-au iubit în tăcere.
Soldați căzuți pe frontul muzei lor.
Căci ce e moartea dacă nu e demnă
În scop, în fapt și în deplinătate.
O simplă a vieții nedorită parte,
Un ciclu îngropat în propria furtună.
Murind sub un albastru cer de sticlă
În mângâierea soarelui de iarnă
O prea frumoasă iubire se sfarmă
Purtând pe palme, fără viață, o clipă.
Rămâi
Mi-e inima strânsă-ntr-un nod de durere,
Și tremur când pașii noștri se-mpletesc și dispar,
Când mi-ai șoptit să rămân, m-am pierdut în tăcere,
Credeam că visez cu ochii deschiși...iar.
Aș fi vrut să-ți răspund, dar cuvintele toate,
Au rămas fără glas, s-au pierdut în dorință,
Și-n loc să rămân, m-a răpit o-ntâmplare,
O clipă frumoasă învăluită în neputință.
Mi-e inima prinsă între pleoape și apus
Și-n pașii tăi simt un sfârșit ce nu mi-l doresc,
Dar nu vreau să pleci fără să îți fi spus...
Cât de mult te iubesc!
Aș vrea să vorbim, mâine...într-o zi,
Sub umbre de timp să fim nebuni de noi,
Căci știu că pe pământ, deși nu pare acum,
Există un loc oricât de mic și pentru noi.
Puțin din tine
M-ai atins blând, ca vântul serii,
Ca un fior cules din tei,
Și-n clipa aceea, printre tăceri,
Eram doar noi… cerul și ei.
Un colț de cer, un pas spre zori,
Un vis ce-n lume se desprinde,
O clipă fără trecători,
În care totul se aprinde.
Sub ochii tăi, oglinda mării
Printre comori uitate-n vreme,
Ca doi străini purtați de valuri,
Zburam pe nori, în valsul lebedei.
Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,
Când mâna ta s-a prins de mine,
Și-n pielea arsă de-al tău timp,
Mi-ai dăruit puțin din tine.
Portret
Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,
Ești focul, ești visul, ești totul în lume.
Pe gene îți joacă lumini argintii,
Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.
Părul tău arde ca frunza-n amurg,
Se joacă cu vântul și valuri se scurg.
Iar ochii tăi poartă oceane adânci,
Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.
În glasul tău blând înfloresc primăveri,
Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.
Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,
Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.
Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,
Pământul tresare sub visele mele.
Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,
Ce spală tăceri și dorul măsoară.
Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,
Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.
Să scriem pe cer o poveste curată,
Ce timpul nu poate s-o lase uitată.
În tine se-adună tot cerul senin,
Un cântec de dor, un surâs clandestin.
Și-n brațele tale, când lumea dispare,
Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.
Fără tine
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,
nu voi mai fi niciodată la fel
fără tine.
Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,
tot ce am nevoie ești tu- nu vreau
fără tine.
Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,
să rămână o lume plină de tine,
fără tine.
Nu pot să plec, nu pot să te uit,
când în fiecare gând numele tău e purtat
fără tine.
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Nu pot să privesc apusul în pace,
când tot ce-i frumos îmi pare străin
fără tine.
Nu pot să mai fiu ce eram odată,
căci inima mea nu mai bate la fel
fără tine.
Nu pot să găsesc liniștea-n mine,
nici stelele nu-mi mai vorbesc
fără tine.
Nu pot să visez, să cred și să sper,
când fiecare zi mă-ntreabă
de tine.
Nu pot să accept că s-a sfârșit,
că ar putea exista un drum
fără tine.
Dar dacă tot ce-am fost se pierde
și rămâne doar umbra amintirii,
ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:
– Nu pot, nu vreau, nu sunt
fără tine.
Lately
În dependență de-o iluzie abuzivă.
-Nici nu mai știu cum a început!
Mă regăsesc adesea pierdută
În lumea de sub chipul de lut.
Iarăși învăluită de un fals miraj
Privesc la oameni fără chip.
- Sunt prizonieră într-un sevraj,
Mă întreb de la ce-a pornit!?
Dincolo de cuvinte
În ochii tăi ecouri de războaie dorm,
Iar pe obraji tăi curg râuri de durere
Ale celor ce te-au iubit în tăcere.
Soldați căzuți pe frontul muzei lor.
Căci ce e moartea dacă nu e demnă
În scop, în fapt și în deplinătate.
O simplă a vieții nedorită parte,
Un ciclu îngropat în propria furtună.
Murind sub un albastru cer de sticlă
În mângâierea soarelui de iarnă
O prea frumoasă iubire se sfarmă
Purtând pe palme, fără viață, o clipă.
Rămâi
Mi-e inima strânsă-ntr-un nod de durere,
Și tremur când pașii noștri se-mpletesc și dispar,
Când mi-ai șoptit să rămân, m-am pierdut în tăcere,
Credeam că visez cu ochii deschiși...iar.
Aș fi vrut să-ți răspund, dar cuvintele toate,
Au rămas fără glas, s-au pierdut în dorință,
Și-n loc să rămân, m-a răpit o-ntâmplare,
O clipă frumoasă învăluită în neputință.
Mi-e inima prinsă între pleoape și apus
Și-n pașii tăi simt un sfârșit ce nu mi-l doresc,
Dar nu vreau să pleci fără să îți fi spus...
Cât de mult te iubesc!
Aș vrea să vorbim, mâine...într-o zi,
Sub umbre de timp să fim nebuni de noi,
Căci știu că pe pământ, deși nu pare acum,
Există un loc oricât de mic și pentru noi.
Puțin din tine
M-ai atins blând, ca vântul serii,
Ca un fior cules din tei,
Și-n clipa aceea, printre tăceri,
Eram doar noi… cerul și ei.
Un colț de cer, un pas spre zori,
Un vis ce-n lume se desprinde,
O clipă fără trecători,
În care totul se aprinde.
Sub ochii tăi, oglinda mării
Printre comori uitate-n vreme,
Ca doi străini purtați de valuri,
Zburam pe nori, în valsul lebedei.
Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,
Când mâna ta s-a prins de mine,
Și-n pielea arsă de-al tău timp,
Mi-ai dăruit puțin din tine.
Portret
Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,
Ești focul, ești visul, ești totul în lume.
Pe gene îți joacă lumini argintii,
Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.
Părul tău arde ca frunza-n amurg,
Se joacă cu vântul și valuri se scurg.
Iar ochii tăi poartă oceane adânci,
Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.
În glasul tău blând înfloresc primăveri,
Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.
Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,
Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.
Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,
Pământul tresare sub visele mele.
Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,
Ce spală tăceri și dorul măsoară.
Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,
Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.
Să scriem pe cer o poveste curată,
Ce timpul nu poate s-o lase uitată.
În tine se-adună tot cerul senin,
Un cântec de dor, un surâs clandestin.
Și-n brațele tale, când lumea dispare,
Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.
Fără tine
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,
nu voi mai fi niciodată la fel
fără tine.
Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,
tot ce am nevoie ești tu- nu vreau
fără tine.
Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,
să rămână o lume plină de tine,
fără tine.
Nu pot să plec, nu pot să te uit,
când în fiecare gând numele tău e purtat
fără tine.
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Nu pot să privesc apusul în pace,
când tot ce-i frumos îmi pare străin
fără tine.
Nu pot să mai fiu ce eram odată,
căci inima mea nu mai bate la fel
fără tine.
Nu pot să găsesc liniștea-n mine,
nici stelele nu-mi mai vorbesc
fără tine.
Nu pot să visez, să cred și să sper,
când fiecare zi mă-ntreabă
de tine.
Nu pot să accept că s-a sfârșit,
că ar putea exista un drum
fără tine.
Dar dacă tot ce-am fost se pierde
și rămâne doar umbra amintirii,
ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:
– Nu pot, nu vreau, nu sunt
fără tine.
Lately
În dependență de-o iluzie abuzivă.
-Nici nu mai știu cum a început!
Mă regăsesc adesea pierdută
În lumea de sub chipul de lut.
Iarăși învăluită de un fals miraj
Privesc la oameni fără chip.
- Sunt prizonieră într-un sevraj,
Mă întreb de la ce-a pornit!?