Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se duela.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 23 сентября 2023
Просмотры: 676
Стихи из этой категории
Val de dor
Dorul de tine mi vine în valuri
In dimineața asta par sa ma înece
Imi beau cafeaua fierbinte fără zahăr
Afara-i soare. Dar e atât de rece!
Și-mi închid ochii-n fața lui
Și mi te văd pe tine
Si-i șoptesc ce mult mi-aş dori
Să te trezești în gând cu mine.
Să-mi dai un semn oricât de mic
Dorul de tine sa-mi aline.
Ca-I simt in mine cronic
Cum tot îți aparține.
E-o zi în care dorul ma doboară
Simt ca nu mai pot îndura absența ta
Mi-ar fi de-ajuns sắ-ti aud vocea
Să-mi alunge din ochi suferința.
Și azi trăiesc sa-mi fie dor de tine
Nu simti, nu știi, nu vezi
Cum amintirile adie-n mine
Când doar aș vrea...sa te îmbrățisez.
Scriu despre tine...
Și ma întreb uneori dacă scriind despre tine,
Nu ti-am transformat prezența, intr-o relicva a inimii,
O carte cu poezii ce pare fără sfârșit
De teamă să nu te pierd...atât de mult te-am prețuit!
Fiecare vers îmi adie cald peste tăcerea dintre noi,
E-un ecou al clipelor frumoase ce le-am trăit in doi,
Ca niște licurici ce rătăcesc în fiecare noapte
Ce nu vor să-și ia zborul din povestea noastră...
Și nu regret...nici o tăcere, nici o virgulă, nici un rând
Pentru că-n poezii ai fost mereu cu mine, dulce plăcere,
Regret doar al tău greu, ultim cuvânt
Ce printre rânduri încă scrie atâta durere...
Așa pot să te păstrez frumos, în umbra zecilor de rânduri
Chiar dacă e puțin...doar niște iluzii, clipe furate
Doar așa pot lipsa ta, azi cronică, să o îndur
E tot ce pot să fac când dorul te strigă cu intensitate.
RUJUL ROȘU
Și am început să mă dau în joacă,
Necrezând că o să-mi placă-
Acea nuanță de roșu aprins,
Care cu dragoste m-a surprins.
Prima dată l-am folosit ocazional,
Nevrând să devină ceva special,
Dar am ajuns să-l folosesc și înainte de culcare ,
Pentru că-mi aducea pe buze alinare .
Mă simțeam atât de unică că-l port,
Dar am ajuns să nu-l mai suport-
Văzându-l pe chipul tuturor,
Lăsându-mă cu o durere,pe care nu pot s-o măsor...
S-a dovedit a fi obsesie ,
Făcând pe ale mele buze impresie-
De dor și regret că am ales această nuanță,
Ce m-a lăsat acum fără nicio speranța.
Nu e vorba despre rujul roșu aprins...
Este despre băiatul care mi-a atins-
Inima , ce era întreaga odată,
Și putea simți iubirea adevărată.
,,Ne cunoaștem din vedere" în portugheză
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor
nu şi-au oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Nós nos conhecemos de vista
quantos momentos fugazes
nunca no caminho deles
eles não pararam
caminhada segura e rápida
Nós nos conhecemos de vista
apenas os olhos em silêncio
eles disseram tantas vezes
tudo o que eles queriam
quando eles encontraram sua luz...
Nem mesmo por acidente
Eu não disse uma palavra
Em tantas reuniões
esse jogo de encarar
isso nos divertiu.
Nós nos conhecemos de vista
mas é sempre um prazer
a memória para guardar
e revisar
os olhos que você conhece há toda a vida
encontro pela manhã
e quando neva e quando chove
no carro 179.
Nos conhecemos de vista...
E assim!
Nós nos conhecemos de vista
quantos momentos fugazes
nós nunca paramos no caminho deles
caminhada segura e rápida
Nós nos conhecemos de vista
apenas os olhos em silêncio
eles disseram tantas vezes
tudo o que eles queriam
quando eles encontraram sua luz...
Nem mesmo por acidente
Eu não disse uma palavra
Em tantas reuniões
esse jogo de encarar
isso nos divertiu.
Nós nos conhecemos de vista
mas é sempre um prazer
a memória para guardar
e revisar
os olhos que você conhece há toda a vida
encontro pela manhã
e quando neva e quando chove
no carro 179.
Nos conhecemos de vista...
E assim!
Străinule
străinule, tu ce mai faci?
te mai oprești pe drum, vreodată?
mai rătăcești prin amintiri
sau le-ai uitat, ca altădată?
străinule, tu ce mai zici?
iți mai vorbești măcar în gând?
te mai întrebi de ce-ai plecat
sau te convingi că-i totu-n rând?
străinule, tu cum te simți?
te doare lipsa mea vreodată?
ori tu traiesti fără regret,
ca și cum n-am fost odată?
străinule, ce ai mai făcut?
ai mai privit în urma ta?
sau ți-ai găsit alt drum mai bun,
fără să-ți pese cineva?
străinule, cum mai gândești?
mai crezi în vorbe, promisiuni?
mai juri că n-o să pleci vreodată
sau taci, ca-n toate cele luni?
străinule, îmi ești străin.
si te privesc ca pe oricine.
nu te mai caut. nu mai doare.
nu mai există noi – nici mâine.
O secundă
O secundă de te-aș avea,
Lumea toată mai bună mi-ar părea.
Zbuciumul sufletului meu s-ar liniști
Iar pe față deodată un zâmbet mi s-ar ivi.
Și dupa lungi momente de așteptări,
Nopți nedormite și lacrimi vărsate până-n zori
Eu și cu tine am fi în sfârșit regăsiți,
Și-n acea clipă ne-am simți împliniți.
Val de dor
Dorul de tine mi vine în valuri
In dimineața asta par sa ma înece
Imi beau cafeaua fierbinte fără zahăr
Afara-i soare. Dar e atât de rece!
Și-mi închid ochii-n fața lui
Și mi te văd pe tine
Si-i șoptesc ce mult mi-aş dori
Să te trezești în gând cu mine.
Să-mi dai un semn oricât de mic
Dorul de tine sa-mi aline.
Ca-I simt in mine cronic
Cum tot îți aparține.
E-o zi în care dorul ma doboară
Simt ca nu mai pot îndura absența ta
Mi-ar fi de-ajuns sắ-ti aud vocea
Să-mi alunge din ochi suferința.
Și azi trăiesc sa-mi fie dor de tine
Nu simti, nu știi, nu vezi
Cum amintirile adie-n mine
Când doar aș vrea...sa te îmbrățisez.
Scriu despre tine...
Și ma întreb uneori dacă scriind despre tine,
Nu ti-am transformat prezența, intr-o relicva a inimii,
O carte cu poezii ce pare fără sfârșit
De teamă să nu te pierd...atât de mult te-am prețuit!
Fiecare vers îmi adie cald peste tăcerea dintre noi,
E-un ecou al clipelor frumoase ce le-am trăit in doi,
Ca niște licurici ce rătăcesc în fiecare noapte
Ce nu vor să-și ia zborul din povestea noastră...
Și nu regret...nici o tăcere, nici o virgulă, nici un rând
Pentru că-n poezii ai fost mereu cu mine, dulce plăcere,
Regret doar al tău greu, ultim cuvânt
Ce printre rânduri încă scrie atâta durere...
Așa pot să te păstrez frumos, în umbra zecilor de rânduri
Chiar dacă e puțin...doar niște iluzii, clipe furate
Doar așa pot lipsa ta, azi cronică, să o îndur
E tot ce pot să fac când dorul te strigă cu intensitate.
RUJUL ROȘU
Și am început să mă dau în joacă,
Necrezând că o să-mi placă-
Acea nuanță de roșu aprins,
Care cu dragoste m-a surprins.
Prima dată l-am folosit ocazional,
Nevrând să devină ceva special,
Dar am ajuns să-l folosesc și înainte de culcare ,
Pentru că-mi aducea pe buze alinare .
Mă simțeam atât de unică că-l port,
Dar am ajuns să nu-l mai suport-
Văzându-l pe chipul tuturor,
Lăsându-mă cu o durere,pe care nu pot s-o măsor...
S-a dovedit a fi obsesie ,
Făcând pe ale mele buze impresie-
De dor și regret că am ales această nuanță,
Ce m-a lăsat acum fără nicio speranța.
Nu e vorba despre rujul roșu aprins...
Este despre băiatul care mi-a atins-
Inima , ce era întreaga odată,
Și putea simți iubirea adevărată.
,,Ne cunoaștem din vedere" în portugheză
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor
nu şi-au oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Nós nos conhecemos de vista
quantos momentos fugazes
nunca no caminho deles
eles não pararam
caminhada segura e rápida
Nós nos conhecemos de vista
apenas os olhos em silêncio
eles disseram tantas vezes
tudo o que eles queriam
quando eles encontraram sua luz...
Nem mesmo por acidente
Eu não disse uma palavra
Em tantas reuniões
esse jogo de encarar
isso nos divertiu.
Nós nos conhecemos de vista
mas é sempre um prazer
a memória para guardar
e revisar
os olhos que você conhece há toda a vida
encontro pela manhã
e quando neva e quando chove
no carro 179.
Nos conhecemos de vista...
E assim!
Nós nos conhecemos de vista
quantos momentos fugazes
nós nunca paramos no caminho deles
caminhada segura e rápida
Nós nos conhecemos de vista
apenas os olhos em silêncio
eles disseram tantas vezes
tudo o que eles queriam
quando eles encontraram sua luz...
Nem mesmo por acidente
Eu não disse uma palavra
Em tantas reuniões
esse jogo de encarar
isso nos divertiu.
Nós nos conhecemos de vista
mas é sempre um prazer
a memória para guardar
e revisar
os olhos que você conhece há toda a vida
encontro pela manhã
e quando neva e quando chove
no carro 179.
Nos conhecemos de vista...
E assim!
Străinule
străinule, tu ce mai faci?
te mai oprești pe drum, vreodată?
mai rătăcești prin amintiri
sau le-ai uitat, ca altădată?
străinule, tu ce mai zici?
iți mai vorbești măcar în gând?
te mai întrebi de ce-ai plecat
sau te convingi că-i totu-n rând?
străinule, tu cum te simți?
te doare lipsa mea vreodată?
ori tu traiesti fără regret,
ca și cum n-am fost odată?
străinule, ce ai mai făcut?
ai mai privit în urma ta?
sau ți-ai găsit alt drum mai bun,
fără să-ți pese cineva?
străinule, cum mai gândești?
mai crezi în vorbe, promisiuni?
mai juri că n-o să pleci vreodată
sau taci, ca-n toate cele luni?
străinule, îmi ești străin.
si te privesc ca pe oricine.
nu te mai caut. nu mai doare.
nu mai există noi – nici mâine.
O secundă
O secundă de te-aș avea,
Lumea toată mai bună mi-ar părea.
Zbuciumul sufletului meu s-ar liniști
Iar pe față deodată un zâmbet mi s-ar ivi.
Și dupa lungi momente de așteptări,
Nopți nedormite și lacrimi vărsate până-n zori
Eu și cu tine am fi în sfârșit regăsiți,
Și-n acea clipă ne-am simți împliniți.
Другие стихотворения автора
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.
Nu...
Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,
Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,
Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,
Pământul îmi strigă pasul mărunt.
Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,
Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,
Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,
E îndeajuns să trăiești și să mori.
Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,
Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,
Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,
Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.
Sub pleoape am umbre de vise străine,
Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,
Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,
Când totul în jur a minciună miroase.
Se frânge-n lumină un cântec târziu,
Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,
Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,
E urma ce duce spre ultimul drum.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.
Nu...
Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,
Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,
Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,
Pământul îmi strigă pasul mărunt.
Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,
Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,
Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,
E îndeajuns să trăiești și să mori.
Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,
Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,
Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,
Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.
Sub pleoape am umbre de vise străine,
Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,
Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,
Când totul în jur a minciună miroase.
Se frânge-n lumină un cântec târziu,
Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,
Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,
E urma ce duce spre ultimul drum.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.