Orbul din Ierihon

Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt

Să fiu rostit cu dragoste și dor

Să zbor prin ale tale gânduri și să ți se facă dor

În gândurile tale sa mă pierd în versuri să mă regăsesc

Spre visuri eu să mă înalț

Iar tu să mă privești cu drag

Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt

Un cuvânt iubit și prețuit

Să fiu rostit cu multă gingășie

Și tu să mă privește cu multă simpatie

Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt

Un cuvânt nemaipomenit

Cu aripi de dor să zbor către tine

Și tu mereu să mă alinți cu multă iubire 

Fericit e omul care

Nu se plânge că nu are,

Nu se plânge-n gura mare

Nici măcar atunci când doare.

Fericit peste măsură

Este cel cusut la gură;

Cel ce tace și îndură,

Și-i umil, lipsit de ură.

Fericirea din durere,

Fără nicio mângâiere,

Când tu dai fără a cere,

Este cea dintâi avere!

De ochii lumii nebune

Nu-mi pasă!

Îmi pasă de tine

Zilnic să-ți fac declarații de iubire...

Este exact ce contează pentru mine!

În rest poate să fie

Sfârșitul lumii ăsteia păcătoase..

Mie nu-mi pasă dacă în clipa aceea

Ne ținem de mână

Într-o clipă târzie

Sau e deja veșnicie!

(13 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Astăzi mai mult ca niciodată 

Gândul îmi fuge fără oprire, 

Și-l las să văd unde mă duce 

Poate spre-un loc de fericire. 

Mă trece prin copilăria mea 

Și prin sătucul de sub deal, 

Vrea să-mi arate ce lipsește 

Din viața vie..a omului rural. 

Privirea mi-o rotesc în juru-mi 

Poate zăresc vreun cunoscut, 

Dar nici țipenie de vreo ființă 

Și simt că satul...este pierdut. 

Mă-ndrept ușor și înspre școală 

Dar nu mai văd decât paragină, 

Mă întristez și cu amar rostesc 

Ăsta-i prezentul cu a lui...pagină. 

Cobor pe vale către Siretul mic 

Că mare el a fost cândva, odată, 

Și mă opresc lângă izvorul rece 

Care îmi dă...apa binecuvântată. 

Dezamăgit de ce-am văzut în sat 

Vreau gândul să mi-l cert puțin, 

Dar cum să-mi mint eu adevărul 

Să neg c-am devenit, copil...străin. 

Totuși,  viața curge nu se oprește 

Și timpul din păcate nu revine, 

Gândului, în gând..îi mulțumesc 

Și sper că-n timp...ne va fi bine!

Mi-e dor de ce eram pana sa ajung sa iubesc...

Mi-e dor sa simt ca traiesc..

Eram fericita si ma bucuram de orice..

Pana sa te intalnesc pe tine si sa distrugi tot ce tine de mine..

Acum nu mai stiu ce inseamna sa zambesti cu adevarat

Ce inseamna sa traiesti..

Cum te-am iubit eu nu o va face nimeni..

Din moment ce am ajuns sa las totul.. doar pentru tine..

Te iubesc azi.. cu siguranta si maine..

E lună plină iar... am vrut să-ți dau un semn

Să o privești și tu cât este de frumoasă 

Dar cred c-am început să îți iubesc tăcerea 

Și-n gând mi-am spus..."mai bine lasă"...

Dar am.rugat-o, de ochii o să-ți întâlnească 

O amintire cu noi, ușor să îți șoptească 

Să-ți spună că te-aștept, cum nu am așteptat vreodată 

Că tu ești al meu vis dintr-o poveste neuitată...

Dar cine știe...prin intuneric razele îi zărești 

Și pentru o clipă o să îți amintești 

Că iți vorbeam de ea cu-atâta drag

În vara când vinul tău, umplea al meu pahar...

Nimeni nu mă mai strigă, 

numele meu nu mai există,

de fapt nici nu am avut nume,

ci doar o silabă...Tu!

Mersul meu s-a oprit,

pasul meu se împletitcește,

de fapt nici nu am avut pas,

ci doar o zvâcnire de trup.

Ochii mei  clipesc încontinuu,

când privesc spre decăderea lumii, 

de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,

pentru că totul e întuneric.

De fapt, nici nu mai sunt,

m-am stins înainte să fiu

o suflare neterminată,

într-un suspin neauzit.

Freamătul meu nu se aude,

nici vântul nu-mi mai simte pielea,

de fapt nici n-am avut piele,

ci doar o urmă de rană.

Dumnezeu tace în mine

ca o biserică prăbușită,

de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,

sau e doar ecoul meu gol.

Îmi pare că nici nu m-am născut,

ci doar am fost visat de cineva,

care s-a trezit prea devreme,

uitând să-mi dea un rost.

Poate că timpul nu curge,

ci doar eu mă frâng în secundele lui,

ca o oglindă care n-a reflectat,

niciodată chipul corect…

Aud iar cum Dumnezeu plânge,

nu pentru lume, ci pentru El,

căci în tăcerea Lui perfectă,

nici El nu-și mai recunoaște Creația.

Gemete sunt trăirile mele,

Picuri de neant şi de stele,

Ţipăt de râmă strivită,

Mângâiere neoferită.

Mă înţeapă un trandafir în demenţă,

Iubirea din mine cere clemenţă,

Privirea spre cer îmi este întoarsă,

A trăi… mi se pare o farsă.

De oameni mă separă umanul,

Prieten îmi este iarăşi duşmanul,

Alături de harpă-i o sfântă,

Şi melodii depravate îmi cântă.

Fluturi se sinucid spre amurg,

Fericit îi priveşte un demiurg,

Aud cum putrezeşte iubirea,

Cobor în abis, să jelesc omenirea.

Voi spune pas în seara asta,

Și-n fața casei o să m-ascund,

Să mă vâneze de la geam nevasta,

Din tălpi și până în străfund.

Să mă despoaie luna de pe cer,

Să-mi sară nasturii în stele,

Și-apoi nevestei să-i ofer,

Vânatul adormit sub piele.

Voi spune pas iar întunericul să tacă,

Căci sângele în cai s-a subțiat,

Îi dau cu prafuri să le treacă,

Și-i las să pască o vreme pe sub pat.

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Amintirea-mi ninge peste suflet,

Păsările-mi spun că mă iubești,

Soarele mă arde cu-al tău zâmbet.

Ce frumoasă ești când iar nu ești,

Luna plânge întruna și suspină,

Stelele îmi spun că mă iubești,

Ochiul mi se scaldă în lumină.

Ce frumoasă ești când ești departe,

Dorul mi te cântă-n poezie,

Te iubește!...scrie într-o carte

Cu o lacrimă rămasă pe hârtie.

Ce frumoasă ești în gândurile mele,

Adesea zbor cu ele înspre trecut,

Mi-am închis uitarea undeva sub piele,

Să nu te ia cu dânsa, de aia m-am temut.

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Nu te mai întoarce niciodată acasă,

Păsările-mi spun că-mbătrânești,

Eu te port în suflet...tânără, frumoasă!

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Mereu să strângi în cer ceva,

Din mila ta, din mila mea,

Căci sufletul de mucava,

Nicicând apoi nu te-ar ierta.

Mereu să dărui la sărman,

Din mila mea, din mila ta,

De-o fi și cel din urmă ban,

În cer, bogat să poți zbura.

Mereu s-alini pe omul trist,

Cu mila ta, cu mila mea,

Un suflet pur ca al lui Crist,

În rai pe veci să poți avea.

Ferească răul zilnic soarta,

A mea, a ta, a orișicui,

Ușoară să ne fie judecata,

Când toți vom fi la mila Lui.