O inimă infirmă

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.

• Uneori e greu,să renunți la ceea ce e a tău...

• Unicul prieten care te înțelege ești tu însuți...

• Dragostea e ca o lupta,incearca sa treci peste...

• Există multe oportunități,nu renunța...

Poveste adevărată!

După ani și ani de rătăciri prin lume 

Pământul strămoșesc ne cheamă, 

Să ne întoarcem la ai noștri acasă 

Și viața să n-o trăim ca pe o dramă. 

La drum necunoscut noi am pornit 

Poate găsim pe undeva de lucru, 

Un ban să adunăm pentru o casă 

Chiar lopătând din greu balastru. 

Din satul natal am plecat patru 

Fără a ști prin câte noi vom trece, 

Cu gândul la italieni să ajungem 

Când în Moldova suflă vântul rece. 

Era pe la jumatea lui decembrie 

Când lumea îl aștepta pe moșul, 

Doar noi înghesuiți într-o mașină 

Am demarat pe când cânta cocoșul. 

Drumul a fost destul de lung 

Până pământul lor să îl călcăm, 

Iar noaptea am dormit sub pod 

Că bani n-aveam unde să stăm. 

Și zile-n șir am căutat de muncă 

Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",

Iar de dormit ne-au dat în folosință 

Un loc într-o baracă, prost amenajat. 

Aici ani buni din greu noi am muncit 

Și periodic am trimis un ban acasă, 

La cei ce sufereau în țara noastră 

Și care ne-ajutau să ridicăm o casă. 

Timpul s-a scurs și ani s-au adunat 

Munncid din greu prin țări străine, 

Aici s-a dus și sănătatea noastră 

Strângând cureaua, s-avem un mâine. 

După familii, urmașii s-au născut 

Care au trebuit limba să învețe, 

Și tot ce presupune obicei și viață 

Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe. 

......................................

Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri 

După ce țara de comunism s-a vindecat, 

Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini 

Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!

Mă sting sub frunze de-nserare,

Cu-o inima de nou-născut,

Şi port în glas un cântec de plecare,

Fără sfârșit, și fără început.

Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,

Ce-mi sângerează-n fiecare gând,

Şi-ascult cum clipe reci, în goană,

Se sting în mine, rând pe rând.

Se frânge-n zori o rugă fără glas,

Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,

Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,

Rămân mereu blocați în prag de ușă.

Culeg din aer fumul amintirii,

Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,

Dar mi se scurge agale împotriva firii,

Tot trupu-mi palid până la mormânt.

Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,

Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,

De gât îmi șade atârnată sfoara,

Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.

Păstrează-ti dorul,

de către tată şi mamă

Mai păstrează-ţi dorul

de cărte soră şi frate.

Păstrează-ţi doru,de către patrie

de ţară şi de dulcele  grai,

De doina Moldovenească

Care veşnic în inimi o să trăiească.

(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

Descrise-n versuri

Simți universuri,

Ce-n pas cu ritmul

Trecut-au timpul.

Odată ce-ai tăcut,

Infinitul n-ai văzut,

Din moment ce ai căzut

În gânduri te-ai pierdut.

Faci un beneficiu,

Te trezești c-un sacrificiu,

Într-un final,

Te trezești în infernal.

10.05.24

Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame

Scriind îți pierzi umoru,

Căci te exprimi extrem de rău,

De aia nu te cheamă Scriitoru,

Ci, te numeşti Gurău…

Unui agronom

Pe al nostru agronom,

De-l întrebi de zarzavate,

Îţi răspunde pe alt ton,

Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.

Unui candidat

S-a dus la examen “moşu”,

De şofer, pe maşinuţă.

Dar, dacă a trecut pe roşu,

A rămas tot la căruţă.

Gospodina

I-am dat vecinei de la doi,

Cartea de Bucate odată…

Şi mi-a adus-o înapoi,

Jumătate feliată.

Unei badante

             a venit din Italia să-şi mărite fata

Venind acasă, fata să-şi mărite,

Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,

Fără măcar o clipă să ezite,

Îl prinse şi-l spălă la fund.                                                 

Visul unui tâmplar

Poartă diva o comoară,

Mândră blană, alb-verzui

Şi gândea aşa-ntr-o doară,

Cum să-i bată şi el un cui.

Onorariu

Un onorariu ieri eu am primit,

Pe munca ce o lună ţi-am prestat,

Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.

Concluzia: e-o sumă de rahat.

Unui soldat ce visează la o decoraţie

Am visat c-o albă stea,

Mi-a căzut, dintr-un consemn,

Peste piept, dar nu aş vrea

Ca să fie…post mortem.

Unor supăraţi pe epigramele mele

S-a făcut mare tam-tam,

Epigrame că am scris,

Unii din acelaşi neam,

S-au simţit, şi m-au proscris.

Amicului fomist

Toată ziua a ospătat,

Şi îmi spune cu sperjur:

-Eu de poftă am mâncat,

Că de foame eram sătul.

Mă sting sub frunze de-nserare,

Cu-o inima de nou-născut,

Şi port în glas un cântec de plecare,

Fără sfârșit, și fără început.

Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,

Ce-mi sângerează-n fiecare gând,

Şi-ascult cum clipe reci, în goană,

Se sting în mine, rând pe rând.

Se frânge-n zori o rugă fără glas,

Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,

Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,

Rămân mereu blocați în prag de ușă.

Culeg din aer fumul amintirii,

Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,

Dar mi se scurge agale împotriva firii,

Tot trupu-mi palid până la mormânt.

Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,

Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,

De gât îmi șade atârnată sfoara,

Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.

Unui creștin

De sărbătorile Pascale,

Servește-ntruna vin și bere,

Și apoi constată cu durere,

Că-i mort în seara de Înviere.

Colegelor de facultate

Am studiat organica voit,

Colegelor chiar le plăcea chimia,

Privind ades la ele năucit,

A început să-mi placă anatomia.

Întâlnirea de 20 ani a promoției

Mi-am revăzut frumoasele colege,

Dar și-au schimbat fizionomia,

Și am decis…se înțelege,

Să studiez din nou chimia.

Unui chimist

În breaslă vrea să dovedească,

Că-i alchimist de teapă,

Că atunci când bea Fetească,

El urinează apă.

Cărții mele ʺEpigrameʺ

Epigrame am scris sute,

Pe teme vrute și nevrute...

Despre carte a spus experta,

Că-i frumoasă doar coperta!

Colegului meu Cornel

De când frumoasa lui soție,

Îl înșela pe amicul meu Cornel,

Eu îl dezmierd fără să știe,

Și-i spun zâmbind, Coarne-l.

Cuplu

L-am luat ca soț să-mi fie,

C-avea multe dependințe,

După-un an de căsnicie,

Este plin de dependențe.

Punctele cardinale

Patru puncte cardinale,

Cu reperele normale,

Însă am rămas uimit,

Că Est-ul e mai răsărit!

Prietenul la nevoie se cunoaște

Acest proverb de mult folos,

La mine a lucrat pe dos,

Că acea vorbă... la nevoie,

A fost mereu doar: anevoie!

Metamorfoză

Am cunoscut-o la concert,

Avea o slabă cotă,

Apoi încet, încet, discret,

A devenit cocotă.

Subtilitate - la doctor

Fiind la el în cabinet,

Mi-a spus c-un ton discret:

-Pe fișă scrie foarte clar,

Matale ai un Nume-rar!

La doctor

Întreba-i pe asistentă,

La doctor cum e, și cât?

Ea îmi spuse foarte atentă,

Vindecare ai, și atât!

Unui astrolog

Cu telescopu înspre vecina,

Se holba în după-amiezi,

Dar îl surprinse concubina,

Și văzu, și stele verzi.

Indecizie

Alesese varianta,

Să-și înșele și amanta,

Regretându-și nebunia,

A-nșelat-o cu soția.

Unui rugbist

Când are munca separat,

Eșecului îi cade pradă,

Că atâția ani a învățat,

S-o facă la grămadă.

Nebuna mea din nebunia noastră,

Desculți lipim afișe pe perete,

Și desenăm crini albi în glastră,

Ca două suprarealistice portrete.

Halate albe dănțuie pe coridor,

Ca umbre de stafii de prin castele,

Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,

Sub cerul tău lipsit de stele.

Cămăși de forță avem în garderobă,

Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,

Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,

Și bem cu toții smirnă din ceaun.

Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,

Bufnim în râs și fluierăm la Lună,

Apoi executăm un salt mortal,

Cu medicul de gardă împreună.

Cântăm în izolare Odă bucuriei,

Lui Beethoven subit auzul îi revine,

Un paznic cade pradă poeziei,

Și începe să recite Poemele luminii.

Nebuna mea din nebunia noastră,

Ce ne iubim aicea în ospiciu,

Suntem nebuni de inimă albastră,

Și a fi așa nebuni... e un deliciu.

Auzeam pescărușii la geam,

În timp ce cu soarta vorbeam,

Iar strigătul lor de extaz,

Îmi intră în trup prin obraz,

Cu marea pe aripi se înalță,

Pe mine cu apă mă încalță,

Prin focul din piept să mă plimb,

Şi dorul de moarte să-l sting.

Brațele le simt mai ușoare,

Într-un ochi îmi răsare un soare,

Din umeri oarecum nefiresc,

Două lungi aripi îmi cresc,

Şi zbor peste viață și moarte,

Ciugulind un poem de pe-o carte,

Celălalt ochi în gheare-l împlânt,

Să văd ce mai e pe pământ.

Și plutesc peste chin, nenoroc

Cu mârșava soartă în cioc,

S-o arunc undeva în genune,

Să renasc fără soartă pe lume.

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.