Orbul din Ierihon

Dintr-un trecut întunecat

Apare un prezent neașteptat

Simțind un viitor mai luminat

În timp ce privesc la cerul înstelat.

Niciodată nu-i târziu,

Viața-mi oferă-n fiece zi

Șansa de a mă descoperi

De a fi cum vreau să fiu.

Nu știu una, nu știu alta

...

10.07.24

Sub cerul instelat, un dor nemărginit,

Stelele dansează-n ritmuri de lumină,

Și vântul lin se-așterne în grădină,

Eu te privesc, pierdut, îndrăgostit.

În nopți linistite, timpul s-a oprit,

Cu ochii tăi în suflet să alinte,

Iar inima în șoapte să mă-mbline,

Simt universul cum m-a copleșit.

De dorul tău, în mine tot s-a frânt,

Și timpul pare veșnic ne-nceput,

În visul meu, rămâi ca la-nceput,

Când lumea toată era doar un cuvânt.

Un inger pe pamant

A coborat

Ochii ca de diamant

Privirea ca din alt univers

Dar nu i un inger oarecare

E al meu ingeras

In fiecare zi el un zambet

Imi arata

Al sau zambet inima mi a luat

Si nu o mai vreau inapoi

A lui va fii pe veci

Si i as mai da ceva

I as mai da dragostea mea

In semn de multumire

Pentru  a sa simpla existenta

De ce ma tulburi iar 

Si ma cauți in zadar?..

Nu mi esti sortit ci interzis 

Esti gândul meu proscris. 

Vrei sa fiu a ta din nou 

Si te repeți ca un ecou 

Imi smulgi inima din piept 

Chiar de I tabu, nedrept. 

Cum sa ți mai dau crezare 

Când ce ai făcut mai doare 

Si mi ai lăsat un gust amar 

Înecat într-un pahar. 

Promiți stelele si luna 

Si ma strigi într-una 

Zici ca ti e dor nebun 

De ce tac și nu te sun. 

Nu ma zori,da mi un răgaz..

Nu m avânt in extaz 

Sa ma frig mi e teamă 

Resimțind aceiași dramă...

Dai unei vieți culori din pastel,

Adieri de mistral spiritului,

Noanțe profunde, clare gândului

Și-ncerci să evadezi din rastel.

Iubești tot ce-i viu și curat,

Și-aduci un omagiu-n pamflet.

Urmezi lumina din suflet

Și-ți dorești un vis adevărat. 

Icoane de demult răsar

Când ochiul închide pleoapa

Săteni de-ai mei.brătânii din sat 

Sfătoși și buni ca tata.

Când primăvara  intră-n crâng 

Și-n deal se aprind bujorii

Ciorchini  de oameni  sunt 

Veniți din sat ,odată cu zorii .               

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,

Și-am povestit ce este bun,

Și du-te liniștită la culcare,

Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.

Ți-am scris despre un vis de mâine,

Un pat, un leagăn și-un copil,

Dar și în somn mă latră al tău câine,

Și tot ce-ți scriu e practic inutil.

Ți-am scris apoi pe false adrese,

Tot ce normal era să-ți scriu,

Dar până și poștașul înțelese,

Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.

Ți-am scris și despre fericire,

Minciuni, citite într-o carte veche,

Și-apoi am mai văzut o știre,

Că ți-ai gasit din nou pereche.

Îți scriu acum ca unui om străin,

Și plâng că trebuie să mint,

Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,

La nunta voastră de argint.

Vizită

Iar e-n vizită mamaia,

De-alaltăieri de pe la zece,

A venit c-a prins-o ploaia,

Dar uită ca să mai plece.

Uneia care a dat de bani

Când nu aveai serviciu şi lovele,

Erai un stup cu miere şi nectar,

Iar azi cu milioane în portofele,

Te-ai transformat într-un viespar.

Unor români – corona virus

A fost nevoie de o pandemie,

Şi multe sfaturi cu-nţeles,

Ca întreaga Românie,

Să se spele un pic mai des.

 Epigrama

Un catren cu poanta-n cioc,

Şi cu patru versuri bune,

Primele te ţin la foc,

După ultimul vei fi cărbune.

Unui bețiv

Când se uită spre podgorii,

I se dilatează porii,

Și se vaită la vecin,

Că îi lasă gura vin.

Pantofii

Pe mama pantofii o băteau,

Și aproape zilnic suferea,

Dar într-o zi când se certau,

Văzui că tata pantofii îi purta.

Umor

E plin de umor vecinul meu,

Iar altul ca el nu întâlneşti,

I-atât de dezvoltat umorul său,

Că râde şi la un Banc de peşti.

Magicianul

Pe un fost magician vestit,

Bibliotecarul școlii l-au făcut,

Dar un eşec cumplit s-a dovedit,

Că încet din cărţi au disparut.

Şcolarizare forţată,

Cam târziu veni la şcoală,

Avea şaipe ani şi oleacă,

Dar din tot ce studia,

Doar si-laba îi plăcea s-o facă.

Sărăcie

Fiind sărac de nedescris,

N-a mai suportat ruşinea crasă,

Servicii Funerare şi-a deschis,

Să aibă ce pune pe masă.

Mereu să strângi în cer ceva,

Din mila ta, din mila mea,

Căci sufletul de mucava,

Nicicând apoi nu te-ar ierta.

Mereu să dărui la sărman,

Din mila mea, din mila ta,

De-o fi și cel din urmă ban,

În cer, bogat să poți zbura.

Mereu s-alini pe omul trist,

Cu mila ta, cu mila mea,

Un suflet pur ca al lui Crist,

În rai pe veci să poți avea.

Ferească răul zilnic soarta,

A mea, a ta, a orișicui,

Ușoară să ne fie judecata,

Când toți vom fi la mila Lui.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Când fraţii între ei nu mai cuvântă,

Se adună norii negri peste casă,

Pe a bătrână asta o-nspăimântă,

Şi încet, încet tristeţea o apasă.

Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,

Se întorc icoanele cu faţa la perete,

Şi-a lor păcate tainic le jelesc.

Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.

Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,

Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,

La casă i se crapă zilnic temelia,

Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.

Când fraţii se blestemă-n jurăminte,

De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,

Părinţilor le plânge crucea pe morminte,

Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.

Când sângele de mamă urând l-au diluat,

Iar inima încet, încet se împietreşte,

Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,

Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.