Din fiecare ochi se vede altfel lumea

În noapte timpul curge greu,

Prin ore reci, prin trupul meu,

Și luna-i al meu ochi sticlos,

Ce-apusul astăzi mi l-a scos.

Sub gene triste, lacrimi cad,

Ca două boabe de smarald,

De gânduri care mă topesc,

De doruri ce mă mistuiesc.

Și iarăși stau și te aștept,

Sub teii care plâng în piept,

Să-ți văd privirea, să te chem,

Din scrum să-nvie-un dulce semn.

Și-mbrac tăcerea în culori,

Plângând iubirea până-n zori,

Când teii înfloresc din nou,

Ca într-un trist și vechi tablou.

Și-n frunza lor tot mă scufund,

Cu chipul tău mereu în gând,

Și-mi freamătă amoru-n piept,

De-atâta dor și chin nedrept.

Și-n umbra nopții mă cobor,

Pe drumul vechi, căutător,

Dar teii parcă-mi spun încet,

Că timpul s-a pierdut discret.

Dar tot visez sub cerul clar,

Purtând în suflet un altar,

Cu teii martori, plini de dor,

La chipul tău nemuritor.

 Sărbători fericite !

Sub ochii tăi s-au întâmplat atâtea,

Încât orbit-au amândoi,

De gânduri iar mă doare fruntea,

Și - ți vreau privirea înapoi.

În palma ta mor mângâieri,

Ucise sub un clar de lună,

Mi se ivesc pe tâmple primăveri,

Din care-ți împletesc cunună.

Suntem bolnavi fără vreo boală,

Imuni la orice tratament,

Celulele din noi pornesc răscoală,

Şi ne iubim de frică, permanent.

Și doctori, și savanți deopotrivă,

S-au adunat pentr-un consult,

Cu toată medicina împotrivă,

Eu doar pe tine te ascult.

Sub ochii mei atâtea ți se-ntâmplă,

Plângând îmi plămădești iubirea,

Și îmi erup furtuni din tâmplă,

Ce, fulgerând îți reîntorc privirea.

Lumea toată aleargă, aleargă,

Pământul întruna se-nvârte,

Urma ei grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri s-o uite.

Se înmoaie lacrima-n lacrimă,

Plâng mame când nasc un copil,

Tații-l primesc ca pe-o patimă,

Iar totul din jur li se pare ostil.

E foșnet și-n suflet, și-afară,

Pământul înghite bucurii și iubiri,

Grâu-i uscat iar pâinea amară,

E spaimă și groază-n clădiri.

Trăim izolați de oameni și lume,

Suntem conectați invizibil la ură,

Găsim vinovați cu nume, prenume,

Apoi instalăm peste tot dictatură.

Omul hulpav aleargă, aleargă,

Pământul mai tare se-nvârte,

Urma lui grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri să-l uite.

Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,

Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,

Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,

E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.

Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,

Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,

Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,

Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.

Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,

Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,

Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,

Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.

De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,

N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,

Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,

În care fragede vlăstare, încep să se usuce...

Într-o lacrimă târzie, 

Pe-un obraz îmbujorat, 

Plânge o iubire vie, 

Neîncetat. 

Lungi suspine și batiste, 

Parcă nu se mai sfârșesc, 

Şi în taină acatiste, 

Se citesc. 

Umbra lunii se lungește,

Peste chipul ei, încet

Și pe fața-i se citește, 

Un regret. 

Mici lumini dansează alene,

Peste nurii ca un crin,

Și auzi din vreme-n vreme, 

Un suspin.

Zorii-ncep ziua s-o crape, 

De prin cuiburi vin alarme, 

Și în plânsu-i de sub pleoape, 

Ea adoarme. 

O tăcere încet se lasă, 

Peste somnul ei subțire, 

Și în liniștea din casă, 

Simți iubire. 

Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie 

Plouă ghiocei din inimile îndurerate 

În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie 

Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate. 

Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite 

Trufia și nepăsarea, stindard arborează 

Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite 

Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.

Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți 

Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie 

Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți 

Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.

Omul averi agonisește 

La demoni se închină, puterea o cedează 

Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește 

Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează. 

Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii 

Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței 

Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii 

Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.

De când l-au dus cu trenul plin de fum
Și i-au pus arma-n mână ca pe-o cruce,
Eu n-am mai fost aceeași pe drum,
Mi-e casa largă, inima mi-e strâmbă-n duce.

L-au scris pe listă, drept, cu nume mic,
Și-au zis: „E dator țării, va veni.”
Dar țara n-a venit cu el înapoi
Și fiul meu s-a dus… și n-a mai fi.

La început l-am așteptat la poartă,
Cu pâinea caldă, pusă pe ștergar;
Când treceau pași, îmi tresărea o soartă
Și-l strigam fără glas, ca-ntr-un amar.

Apoi am început să-l caut viu
În toți flăcăii ce-mi ieșeau în drum:
În mersul lor, în râsul prea târziu,
În felul cum priveau pământul bun.

Când veneau soldați cu haine rupte,
Îi cercetam cu ochi de mamă grea,
Poate-i al meu, poate-l ascund sub pulpe
Anii, noroiul, rana grea.

Unul avea sprânceana lui,
Altul privirea, altul mersul drept;
Și-n fiecare-mi murea iar fiul
Când nu-l aflam sub piept.

Am întrebat și vântul, și pământul,
Și ploaia ce cădea pe cimitir:
„Nu l-ați văzut trecând cu regimentul?
Era copilul meu, să știți… copil.”

Mi-au spus: „E scris pe cruce, stă sub iarbă.”
Dar eu n-am crezut hârtia lor;
O mamă nu citește moartea
Când de fiul i-e tot dor.

Acum îl caut mai domol, mai rar,
În bărbați obosiți, cu fruntea arsă;
Le văd în ochi o umbră de hotar
Și-mi zic: „Așa s-ar fi întors acasă.”

Când unul cade-n drum, lovit de ani,
Îi pun o mână-n păr fără să știe;
Poate-l mângâi pe-al meu, prin alți oameni,
Căci dragostea nu moare, se-mparte-n mie.

Și-ntr-o zi, când n-oi mai fi nici eu,
Și lumea va uita acel război,
Să știe cerul, dacă este Dumnezeu:
L-am căutat până la capăt, pe copilul meu.

Oglindă oglinjoară.
Spune-mi cine-i cel mai frumos din țară.

Oglindă magică de pe perete,
Umple-mă de epitete,
Șterge-mi toate petele,
Și adu-mi toate fetele.

Hai! Hai! Nu mai sta!

Măi oglindă oglinjoară,
Acum tot răul mă-nconjoară!
Ce mi-ai făcut măi oglinjoară?
Voiam doar o viață mai ușoară.

Eu nu asta ți-am cerut
Că ești magică si bună am crezut,
Dar, doar magia am văzut.

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

Ce-ți spune vocea interioară?

Că ți-ai irosit iubirea pe cineva nepotrivit

Iar cuvintele lui îți erau ca o dulce-licoară,

Ținând la el ani de zile necontenit.

--------------------

Și Îmbrățișările sale părea vindecătoare,

Până ți-a lăsat inima sângerând;

Iar urmele de sub piele nu le poți scoate,

Dar acea amintire a rămas în tine tremurând.

-------------------------------

Pierzâmd persoana când îți asculți doar ego-ul,

Trecutul să știi că nu îl mai poți schimba așa ușor;

Chiar dacă acele cuvinte răsună ca un ecou,

Nici trandafirii nu ar rezolva din suspine și dor.

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile se adună și se risipesc,

trec din mână în mână ca apa peste pietre.

Nu-mi da din ce pot pierde mâine.

Nu-mi întinde obiecte, promisiuni 

sau cuvinte învățate pe de rost.

Dă-mi din ceea ce ești.

Dă-mi liniștea ta când lumea se clatină,

felul în care privești dimineața

ca și cum ar fi mereu prima.

Dă-mi răbdarea din palmele tale,

lumina cu care îți aduni gândurile,

adevărul cu care te împodobești. 

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile sunt umbre: astăzi ale tale, mâine ale nimănui.

Dă-mi din ceea ce eşti.

Fiindcă numai fiinţa nu se împrumută şi nu se pierde.

Nu-mi da daruri. Darurile îmbogăţesc o clipă.

Dă-mi iubirea din tine —

aceea care nu poate fi dăruită 

decât dacă arde cu adevărat. 

Nu-mi da din ceea ce ai... 

Dă-mi din ceea ce ești!