Pe vremuri...
Pe vremuri când copii eram,
Dormeam cu fratele de gât,
Cu aceeași lacrimă plângeam,
Și ne-mpăcam numaidecât.
Pe vremuri când copii eram,
Mușcam același colț de pâine,
Apoi cu joaca ne-ntreceam,
Și nu știam de-i azi ori mâine.
Acum mă-ntreb unde s-au dus,
Și ani, și joc, și al meu frate,
Doar părul alb îmi dă răspuns,
Și pozele îngălbenite și uscate.
Mi-s lacrimile râuri până-n cer,
Iar gândurile îngropate-n sânge,
Împovărat de ani, eu tot mai sper,
Că lacrima comună iar va plânge.
Pe geam, spre seară strălucesc,
Aceleași raze purpurii, bătrâne,
În mintea mea, e fratele, gândesc,
Venit să muște-un colț de pâine.
Sub coasa tristă stă răpusă soarta,
Deși, ne țin aceleași rădăcini,
Și eu, și el avem închisă poarta,
Iar drumul ne e plin de mărăcini.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 14 марта 2024
Просмотры: 459
Стихи из этой категории
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
Nuanță de gri
Nuanțele de gri sunt singurele umbre
Ce dansează sălbatic în calea ochilor,
Dorind să ascundă culorile curate,
Cerșesc grăbite atenția mea totală.
Infinitul curcubeu de nuanțe închise
Mă acaparează și mă izolează,
Creând pentru mine în abisuri
Un amestec de tristețe supremă.
Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții
Cu o nuanță de gri metalizat,
Iar sălbaticul rânjet de mândrie
Mă face să cred că a reușit.
Intensitatea de gri asupra ființei mele
Îmi trezește neîmplinirile trecute
Și dorind să se sfârșească mai repede,
Îl rog să pregătească nuanța fatală.
Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor
Și izbindu-mă furios într-o fundătură,
Se năpustește exaltat din umbra griului
Spre jalnica și sumbra mea făptură.
Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,
Pătrunde în mine și curge prin sânge,
E parte din mine, îl simt peste tot,
Se face comod și așteaptă să mor.
Văd cerul senin acum când sunt mort
Și o liniște dulce mă îmbie la somn,
Din ape spre cer se ridică în zori
Frumos curcubeul plin de culori.
"Un vis pus pe vers"
Am fost la un pas...de, reci îmbrățișări
Am fost la un pas...de, DA si NU,de reușită
Am fost la un pas ...de, nu-mi pasă
Am fost la un pas...de,hai lasă!
Am fost la un pas...de, scurtătura din viață
Am fost la un pas..de, totul sau nimic
Am fost la un pas...de, tortură,de dor
Am fost la un pas...de, mine cel de ieri
Am fost la un pas...de, ingerii din cer
Am fost la un pas...de, IUBIREA divina
Am fost la un pas...de, rugaciune și tihnă
Am fost la un pas...de, trup si oglindă
Am fost la un pas ...de, nevoi si placeri
Am fost la un pas...de,sa uit ce-a fost ieri
Am fost la un pas ...de, nevoia de mers
Am fost la un pas... de, un cui pus in lemn
Am fost la un pas ...de, râul blestem
Am fost la un pas... de, glasul patern
Am fost la un pas...de, glasul matern
Am fost la un pas...de, pașii pierduti,de trecut
Am fost la un pas ...de, regres prin "progres"
Am fost la un pas ...de,tine de eu
Am fost la un pas ...de, pantofi si de străzi
Am fost la un pas...de, a merge dinou
Am fost la un pas ...de, un sprint în careu
Am fost la un pas...de,a uita ...nu-s picioare să merg, ăsta -s eu
Am fost la un pas...de, un vis pus pe vers.
Florin Ristea
29.12.2023
23:50
30.12.2023
00:05
PURITATE
Gândindu-mă la tine eu
Te privesc tăcut-mirată;
Sărutându-ți fruntea ta
În noaptea mea uitată.
Tu ești cerul meu senin
Plin de stele luminoase,
În noaptea ce se perindă lin
Ce-mi scânteie în ochii mei raze.
Iubirea mea ești tu,
Cerule, senin, albastru,
Cel ce-nrourezi pământu
Umplându-l de verdeață.
La școală!
Aștern în fața voastra ca prefața,
Un adevăr și-un mod de viață,
Voința și munca ce-am depus,
Și-n toate am avut, sprijin de Sus
Aminte îmi aduc cu mare bucurie,
Și de a mea frumoasă copilărie,
Când mama mea, în sat croitoreasa,
M-a învațat să merg eu și la coasă
Dar tot a mea măicuță bună,
Îmi tot spunea lună de lună,
Doar cine-nvața mai mereu,
Va fi el ajutat de Dumnezeu
Prin clasele primare am trecut,
Și alfabetul să--l învat, mi-a plăcut,
Chiar dacă uneori împins la spate,
Eu în ghiozdan am purtat carte
În clasa-ntâi și-a două am învățat,
De lampă seara m-am ajutat,
Curent electric în casă nu aveam,
Și doar curent și frig venit din geam
Ziua mergeam cu vitele pe luncă,
Când iarba începea să crească,
Iar seara învățam cu mama carte,
Știind că doar așa voi avea parte
Cu mine mama a muncit din greu,
Ca eu să fiu un premiant mereu,
Și am avut și șnur albastru pus,
Prin sat mergeam semeț, cu capul sus
Năzbâtiile toate erau făcute zilnic,
Mereu spuneam că n-am greșit nimic,
Dar mama nu era prea ușor păcălită,
Și îmi dădea constant porția mărită
Clasele primare le-am terminat,
Și la liceu la Dorohoi am aplicat,
Era o școală de urmat și învățat,
Și profil de mate-fizică-am urmat
Ușor nu prea mi-a fost aici deloc,
Și zilnic mă plângeam că n-am noroc,
Iar în cămin, în internat am fost cazat,
Și zi de zi eu la cantină am mâncat
La început totul părea prea greu,
Pentr-un copil timid cum eram eu,
Acasă aș fi vrut să mă întorc la toți,
Dar mama înțeleaptă a zis..nu poți
Văzând că nu e cale de întors defel,
Am încercat din greu să fiu altfel,
Zilnic spunàndu-mi să nu chiulesc,
Și pe ai mei părinți, să-i răsplătesc
Ușor, ușor m-am adaptat din mers,
Și negativul din minte, mi l-am șters,
Zilnic eu învățam și meditații luam,
Și după masă, eu atletismul practicam
Și din copilul fără vreo perspectivă,
Am devenit omul cu multă inițiativă,
Cu rezultate bune și mult realism,
Și cu medalii obținute..la atletism
Liceul din păcate nu a durat o veșnicie,
Unde-au fost clipe minunate și feerie,
Colegi frumoși, adolescenți dotați,
Cu-n scop în viață și bine educați
Examenele au fost luate toate,
Cu note bune și pe realitate,
Iar în final și Diploma de absolvire,
Venind, ca actul final..de mulțumire
Și multă carte s-a-nvățat, stiu bine,
Și matematică și fizică pe ,,pâine",
Iar mulți din noi intrați la facultăți,
Și deveniți în ani ,,Oameni"...cu-abillităti!
Scrisă de Cezar în amintirea anilor
de școală primară și liceală!
Pe curând!
Cuvânt
Cuvinte pline in inimii zbuciumate
Ce bat laolaltă in seri parfumate
Litere legându-se intr-un vals mlădioas
Poezie cu iz primejdios
Fiecare cuvânt aiurit liniștește
Și sufletul necopt înflorește
Asemenea unei flori in miez de primăvara
Ce ridica de pe umeri o povară.
După o iarna grea, plină de zile osândite
Vara aduce slove inedite
Ca intr-o pânza totul se țese frumos
Și viața începe sa prindă sens prețios.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
Nuanță de gri
Nuanțele de gri sunt singurele umbre
Ce dansează sălbatic în calea ochilor,
Dorind să ascundă culorile curate,
Cerșesc grăbite atenția mea totală.
Infinitul curcubeu de nuanțe închise
Mă acaparează și mă izolează,
Creând pentru mine în abisuri
Un amestec de tristețe supremă.
Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții
Cu o nuanță de gri metalizat,
Iar sălbaticul rânjet de mândrie
Mă face să cred că a reușit.
Intensitatea de gri asupra ființei mele
Îmi trezește neîmplinirile trecute
Și dorind să se sfârșească mai repede,
Îl rog să pregătească nuanța fatală.
Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor
Și izbindu-mă furios într-o fundătură,
Se năpustește exaltat din umbra griului
Spre jalnica și sumbra mea făptură.
Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,
Pătrunde în mine și curge prin sânge,
E parte din mine, îl simt peste tot,
Se face comod și așteaptă să mor.
Văd cerul senin acum când sunt mort
Și o liniște dulce mă îmbie la somn,
Din ape spre cer se ridică în zori
Frumos curcubeul plin de culori.
"Un vis pus pe vers"
Am fost la un pas...de, reci îmbrățișări
Am fost la un pas...de, DA si NU,de reușită
Am fost la un pas ...de, nu-mi pasă
Am fost la un pas...de,hai lasă!
Am fost la un pas...de, scurtătura din viață
Am fost la un pas..de, totul sau nimic
Am fost la un pas...de, tortură,de dor
Am fost la un pas...de, mine cel de ieri
Am fost la un pas...de, ingerii din cer
Am fost la un pas...de, IUBIREA divina
Am fost la un pas...de, rugaciune și tihnă
Am fost la un pas...de, trup si oglindă
Am fost la un pas ...de, nevoi si placeri
Am fost la un pas...de,sa uit ce-a fost ieri
Am fost la un pas ...de, nevoia de mers
Am fost la un pas... de, un cui pus in lemn
Am fost la un pas ...de, râul blestem
Am fost la un pas... de, glasul patern
Am fost la un pas...de, glasul matern
Am fost la un pas...de, pașii pierduti,de trecut
Am fost la un pas ...de, regres prin "progres"
Am fost la un pas ...de,tine de eu
Am fost la un pas ...de, pantofi si de străzi
Am fost la un pas...de, a merge dinou
Am fost la un pas ...de, un sprint în careu
Am fost la un pas...de,a uita ...nu-s picioare să merg, ăsta -s eu
Am fost la un pas...de, un vis pus pe vers.
Florin Ristea
29.12.2023
23:50
30.12.2023
00:05
PURITATE
Gândindu-mă la tine eu
Te privesc tăcut-mirată;
Sărutându-ți fruntea ta
În noaptea mea uitată.
Tu ești cerul meu senin
Plin de stele luminoase,
În noaptea ce se perindă lin
Ce-mi scânteie în ochii mei raze.
Iubirea mea ești tu,
Cerule, senin, albastru,
Cel ce-nrourezi pământu
Umplându-l de verdeață.
La școală!
Aștern în fața voastra ca prefața,
Un adevăr și-un mod de viață,
Voința și munca ce-am depus,
Și-n toate am avut, sprijin de Sus
Aminte îmi aduc cu mare bucurie,
Și de a mea frumoasă copilărie,
Când mama mea, în sat croitoreasa,
M-a învațat să merg eu și la coasă
Dar tot a mea măicuță bună,
Îmi tot spunea lună de lună,
Doar cine-nvața mai mereu,
Va fi el ajutat de Dumnezeu
Prin clasele primare am trecut,
Și alfabetul să--l învat, mi-a plăcut,
Chiar dacă uneori împins la spate,
Eu în ghiozdan am purtat carte
În clasa-ntâi și-a două am învățat,
De lampă seara m-am ajutat,
Curent electric în casă nu aveam,
Și doar curent și frig venit din geam
Ziua mergeam cu vitele pe luncă,
Când iarba începea să crească,
Iar seara învățam cu mama carte,
Știind că doar așa voi avea parte
Cu mine mama a muncit din greu,
Ca eu să fiu un premiant mereu,
Și am avut și șnur albastru pus,
Prin sat mergeam semeț, cu capul sus
Năzbâtiile toate erau făcute zilnic,
Mereu spuneam că n-am greșit nimic,
Dar mama nu era prea ușor păcălită,
Și îmi dădea constant porția mărită
Clasele primare le-am terminat,
Și la liceu la Dorohoi am aplicat,
Era o școală de urmat și învățat,
Și profil de mate-fizică-am urmat
Ușor nu prea mi-a fost aici deloc,
Și zilnic mă plângeam că n-am noroc,
Iar în cămin, în internat am fost cazat,
Și zi de zi eu la cantină am mâncat
La început totul părea prea greu,
Pentr-un copil timid cum eram eu,
Acasă aș fi vrut să mă întorc la toți,
Dar mama înțeleaptă a zis..nu poți
Văzând că nu e cale de întors defel,
Am încercat din greu să fiu altfel,
Zilnic spunàndu-mi să nu chiulesc,
Și pe ai mei părinți, să-i răsplătesc
Ușor, ușor m-am adaptat din mers,
Și negativul din minte, mi l-am șters,
Zilnic eu învățam și meditații luam,
Și după masă, eu atletismul practicam
Și din copilul fără vreo perspectivă,
Am devenit omul cu multă inițiativă,
Cu rezultate bune și mult realism,
Și cu medalii obținute..la atletism
Liceul din păcate nu a durat o veșnicie,
Unde-au fost clipe minunate și feerie,
Colegi frumoși, adolescenți dotați,
Cu-n scop în viață și bine educați
Examenele au fost luate toate,
Cu note bune și pe realitate,
Iar în final și Diploma de absolvire,
Venind, ca actul final..de mulțumire
Și multă carte s-a-nvățat, stiu bine,
Și matematică și fizică pe ,,pâine",
Iar mulți din noi intrați la facultăți,
Și deveniți în ani ,,Oameni"...cu-abillităti!
Scrisă de Cezar în amintirea anilor
de școală primară și liceală!
Pe curând!
Cuvânt
Cuvinte pline in inimii zbuciumate
Ce bat laolaltă in seri parfumate
Litere legându-se intr-un vals mlădioas
Poezie cu iz primejdios
Fiecare cuvânt aiurit liniștește
Și sufletul necopt înflorește
Asemenea unei flori in miez de primăvara
Ce ridica de pe umeri o povară.
După o iarna grea, plină de zile osândite
Vara aduce slove inedite
Ca intr-o pânza totul se țese frumos
Și viața începe sa prindă sens prețios.
Другие стихотворения автора
Sub ochii tăi...
Sub ochii tăi s-au întâmplat atâtea,
Încât orbit-au amândoi,
De gânduri iar mă doare fruntea,
Și - ți vreau privirea înapoi.
În palma ta mor mângâieri,
Ucise sub un clar de lună,
Mi se ivesc pe tâmple primăveri,
Din care-ți împletesc cunună.
Suntem bolnavi fără vreo boală,
Imuni la orice tratament,
Celulele din noi pornesc răscoală,
Şi ne iubim de frică, permanent.
Și doctori, și savanți deopotrivă,
S-au adunat pentr-un consult,
Cu toată medicina împotrivă,
Eu doar pe tine te ascult.
Sub ochii mei atâtea ți se-ntâmplă,
Plângând îmi plămădești iubirea,
Și îmi erup furtuni din tâmplă,
Ce, fulgerând îți reîntorc privirea.
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Deseară…
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire cu Luna,
Poți apoi să mă cerți,
Îmi este totuna...
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire c-o stea,
Poți apoi să mă cerți,
Să râzi de lacrima mea.
Deseară să nu mă aștepți,
Plec în trecut, undeva,
Când nu puteai să mă cerți,
Fiindcă inima ta mă iubea.
Sub ochii tăi...
Sub ochii tăi s-au întâmplat atâtea,
Încât orbit-au amândoi,
De gânduri iar mă doare fruntea,
Și - ți vreau privirea înapoi.
În palma ta mor mângâieri,
Ucise sub un clar de lună,
Mi se ivesc pe tâmple primăveri,
Din care-ți împletesc cunună.
Suntem bolnavi fără vreo boală,
Imuni la orice tratament,
Celulele din noi pornesc răscoală,
Şi ne iubim de frică, permanent.
Și doctori, și savanți deopotrivă,
S-au adunat pentr-un consult,
Cu toată medicina împotrivă,
Eu doar pe tine te ascult.
Sub ochii mei atâtea ți se-ntâmplă,
Plângând îmi plămădești iubirea,
Și îmi erup furtuni din tâmplă,
Ce, fulgerând îți reîntorc privirea.
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Deseară…
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire cu Luna,
Poți apoi să mă cerți,
Îmi este totuna...
Deseară să nu mă aștepți,
Am întâlnire c-o stea,
Poți apoi să mă cerți,
Să râzi de lacrima mea.
Deseară să nu mă aștepți,
Plec în trecut, undeva,
Când nu puteai să mă cerți,
Fiindcă inima ta mă iubea.