CUVÂNTUL

RUGĂ TĂCUTĂ

Doamne, Te caut

cu pași mici de dor,

nu în furtună

ci în fior.

În pâinea simplă,

în apa ce pică din cer,

în ziua mică

fără mister.

Când inima cade

și totu-i furtună și nor,

nu cer minuni,

ci ajutor.

Să pot ierta

să nu rănesc,

să fiu lumină

când obosesc.

Iar dacă noaptea

va coborâ,

aprinde-n mine

un „voi trăi”.

Primește, Doamne,

acest cuvânt:

puțin, dar sincer

și legământ.

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se frânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin.

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcere,

Se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci de veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

Este chemarea cerului ce m-a făcut.

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

Plouă rece peste orașul stins,

Doar un felinar rătăcit s-a aprins

Pâlpâie parcă a boală, pâlpâie rar,

În aerul greu, irespirabil, amar.

Ferestrele privesc fără cuvânt,

cu ochii de sticlă reci, fără avânt,

Pe coșuri iese un fum înghețat,

iar gerul apasă rece, de neiertat.

Iarna se târăște prin cartier,

Purtând gerul sub cerul de fier,

un clopot anunță, dar inutil,

ecoul căzând stins, infantil.

Frigul tăcut se ascunde în mine,

Timpul stă pe loc, nu mai vine,

Gândurile dorm sum ploaia cea grea,

Ca orașul trist din fața mea.

Tace orașul, totul e mort,

Ploaia cade fără raport,

Rămân singur, umed și rece,

Într-o tăcere ce nu mai trece.

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

Doamne ce ai recomanda,

Copiilor noi a da...

Indrumandumare-i... sfatul care,

Părintele-n veci îl are .

Pe acesta îl învață...

Ce înseamnă dragostea,

Să-i știm să-i ferim mereu,

Vrea mult bunul Dumnezeu.

Nu uita ai un rol mare,

Să îndrăgești precum o floare,

Ce-i bine mirositoare,

Și are sfintia-n ea .

Nu lăsa să părăsească,

Gradina cea părintească,

Căci un păstor are ea,

E IiSUS și el ne vrea.

Orișicine-i acolo sus,

în fiecare zi, la un test m-a pus.

De rareori sunt pregătit,

și de multe ori m-am îmbulzit

El, într-o singură zi,

teste poate da mii și mii.

„Fete, glume, oameni... diferiți,

câte-un test pe zi tu meriți”

Dar dacă astea o fi doar teste,

Cum va fi oare,

la examenul cel mare?

Doamne vrem a ne scăpa...

Întuneric, nu ne da.,

Vino cu lumina ta,.

Cer de la sfinția ta,

Cu puterea ta cea mare,

Dă Doamne la fiecare 

Pacea fie între noi,

Scapă Doamne din nevoi..

Cer eu Doamne de la tine,

Totu-i pentru mine bine.

Și le doresc tuturor,

Să îți cerem ajutor.

Mă port pe mine

ca pe o cetate părăsită de sens,

ale cărei ziduri mai reverberează

ecoul unei vieți neasumate.

Egoismul încolțește tăcut

ca o vegetație nocturnă peste ruine,

acoperind, cu o răbdare oarbă,

urmele fragile ale celuilalt.

Sunt un om rătăcitor

în propria mea devenire,

ca un astru decăzut din orbită,

gravitațional legat de nimic.

Singurătatea mă locuiește

cu rigoarea unei legi nescrise,

ca frigul abstract al vidului

într-o materie care a uitat să ardă.

Și fug - 

nu din spațiu, nici din timp,

ci din prezentul acesta lucid,

care mă expune fără rest.

Egoist,

îmi convertesc tăcerile în drepturi,

ca un suveran iluzoriu

al unui regat interior devastat.

Prezentul mă reflectă

ca o oglindă fracturată în adevăruri,

unde fiecare ciob insistă

asupra unei identități imposibile.

În adâncul ființei mele persistă

un gol cu statut de origine,

ca o deschidere ontologică

spre un nimic fertil.

În el mă prăbușesc, ritualic,

ca o formă care își neagă conturul -

de fiecare dată când încerc

să evadez din mine.

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!

Fâșie albă de mătase

Aruncă azi pe cer ?

Prinde seninul ,

Închidel în carte ,

Din curcubeu fă-mi cupolă

Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .

Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,

Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,

Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...

Și un cântec de privighetoare 

Se zbate pe iarba cosită de valuri -

Mă scol cu brațele pline de daruri