Bătrâneţea nu este o povară

Am scris într -o zi o poezie Pe o coală albă de hârtie. Despre mine, despre tine, Despre iubirea care a unit ale noastre destine. Am scris acest vers Despre al nostru mic univers. Plin de fericire și amor... Și despre visele ce nu mor. Am scris un poem de dor Pe o foaie de hârtie. Despre un dor nemuritor, Am scris această poezie! (Poezie de Vladimir Potlog)

Cartea este un izvor al întelepciunii

Este tot ce avem mai sfânt,

Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,

Un soare care ne încălzeşte blând.

Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc

Oameni cu adevarat să fim,

Un lucru atât de firesc.

Are şi ea suflet şi o doare

Când de dânsa mai uităm,

Căci ea este o comora

Care trebue s-o păstrăm.

Cartea este o minune

Dată de zeii cereşti,

E un templu al înţelepciunii

Dacă o ştii s-o preţuieşti.

Ce melodie se aude la geam, E cântecul ploii Care cade strop cu strop. Pe o frunză ruginie, pe un ram Ca nişte degete gingaşe Care ating ușor claviatura unui pian. Cântecul ploii pentru suflet e ca un balzam, Când îl asculți privind pe geam Cum cade strop cu strop Pe o frunză ruginie, pe un ram. (Poezie de Vladimir Potlog)

Fără limbă nu există un popor, Fără limbă nu poți cânta un cântec de dor. Fără limbă nu râde sau plânge un copil Fără o limbă frumoasă cuvântul mamă nu sună util! Fără o limbă vorbită corect. Chiar nici ploaia care cade pe pământ Nu are nici un efect. Fără limbă pomul nu e pom, Nici omul cât de bun nu e om. Fără limbă nu poți fi ce trebuie să fii, Fără limbă nu se va mai scri poezii. Să nu uiți limba în care mama te -a învățat, Să fii om, om cu adevărat! (Poezie de Vladimir Potlog)

Acum sunt mai fericită De când am plecat de lângă tine, Mă simt mult mai iubită, Iubitul meu rămăi cu bine! Căci iubirea ta era hidoasă Fără farmec şi gingăşie, Avea prea multă umiliţă Şi fără pic de armonie. Să nu plăngi dupa mine, Căci eu nici o lacrimă nu am scăpat. Iubitul meu rămâi cu bine Şi cu sufletul împăcat. Poezie de Vladimir Potlog

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie Când mergeam încet pe drum. Era frumoasă ca o zee Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun. Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân Cu ochii limpezi ca apa de izvor, Dar avea inima tristă, Căci sărmanul era cerşetor. Mi-a zâmbit într-o zi un copil Cu ochi frumoşi ca două stele. Mi-am adus aminte de-a mea copilărie Şi de braţele mamei mele. Mi-a zâmbit într-o zi un pom Care era legănat uşor de vânt. Şi mi-a părut că zâmbeşte un om, Pe drept cuvânt. Mi-a zâmbit într -o noapte o stea, Când priveam cerul plin de stele. M-am bucurat atunci în sinea mea Şi m-am întors la visurile mele! poezie de Vladimir Potlog

Nu știu ce să fac 

Mi-e frică pentru c-am început s-o plac 

Inimă spune-mi ce-ar trebui să fac 

Nu vreau ca-n belele să te bag...

Nu vreau să simți din nou durerea despărțirii

Nu vreau să te ardă iar flăcările iubirii

Nu vreau să treci iar prin ce-ai trecut 

Cu toate astea parc-o iau de la-nceput.....

Parcă o apuc din nou pe aceiași cale 

Prind trandafirul de spini și rămâne fără petale 

Pot spune că toată durerea mea este în zadar

Dacă după ce-l culeg petalele-i dispar

Ce sesn au vorbele dulci dacă-ți lasă gust amar 

Ce sens are să te atașezi dacă la final oricum dispar 

Ce sens are să iubeși dacă obți doar suferință 

Pèștișorul de aur este inutil dacă nu-ți îndeplinește o dorință 

Ce sens are să trăiești

Dacă nu ști încotro să te-ndrepți 

Ce sens are să-ți dai sens vieții 

Dacă când vorbești te ascultă doar pereții 

Ce sens mai are dreptatea 

Dacă când o cauți parcă și pe soare se lasă noaptea 

Ce sens are să-ți dorești iubire 

Dacă la final rămâne doar o amintire 

Ce sens are să cauți femeia potrivită 

Atunci când ști că dragostea și norocul te evită 

Ce sens mai are să tot încerci 

Regretele în droguri și alcool să le îneci 

Ce sens are speranța 

Dacă singur îți distrugi viața 

Ce sens are căutarea unui sens 

Într-o lume unde parcă toate-s fără sens 

Ce sens are încrederea 

Când faptele lor sunt interpretabile ca tăcerea 

Toate zic că sau săturat de vorbe și acum vor fapte 

Și tot ele sunt cele care te înjunghie pe la spate 

Ce sens au jurămintele făcute 

De o persoană care mereu te minte 

Ce sens au toate 

Dacă totul se termină la moarte 

Ce sens are să te chinuiești 

Să obți un lucru de care n-ai nevoie dar totuși ți-l dorești 

Ce sens are să tragi de tine toată viața 

Să încerci mereu să fi tu cel ce sparge gheața 

Să încerci mereu să-i ajuți pe toți 

Iar tu când ai nevoie de ajutor îl primești mai rapid de la cei morți 

Spune-mi tu ce sens mai are 

Să fi dispus să-ți dai și viața pentru o fată care 

Poate te-a uitat de mult, dar tu încă ai răbdare 

Să o aștepți o viață că cine știe.... poate apare 

Ce sens are să iubești 

Dacă ști că tu mereu greșești 

Ce sens are să-ți pară rău

Dacă n-ai știut s-apreciezi ce-a fost al tău 

Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.

Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.

Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.

Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.

Trecutul,ca o noapte,revine iar și iar,

E lanțul ce ne leagă,

E oxigen, e jar...

Ca pe fantome negre mă lupt să îl alung, 

Prezentul îl reneagă

Dar el e un altar

La care sufletu-mi se-nchina...

Alerg in noaptea-adanca

Cu ochii-ncercanati,

Trecutul ,uriașă umbra,

Mă prinde-n al lui braț...

Și mă sufoc, și doare,

Prezentul,palid soare,

Renega-obsedantul gând

Ce de trecut mă leagă...

Ma-nec in lacrimi reci,

Trecutule,nu pleci?

Dar el zâmbește crud

Și-mi dă pocalul plin

De amintiri ce ard că un fierbinte rug...

Și oare viața are sens

Când peste timp,când n-o sa fii,

Nu își va aminti nici vântul

De pașii tăi,de-a ta privire?

Și totuși, e sublim să știi

Că simți, iubești,

Că lacrima ce cade-ncet

Și zâmbetul ce îți straluce,

Fac clipa sa încremenească,

Că ochii tai s-atat de vii

Încât și stelele fac sa pălească...