TRECEREA

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Te uiți în oglindă și nu te recunoști,

fața ta e un colaj de amintiri șterse.

Ochii tăi caută ceva ce nu există,

o lumină care s-a stins fără să întrebe.

Mâinile tale, sunt obosite,

fără direcții, își caută conturul.

Unde ai uitat cine ești?

Sau ești doar o umbră ce trece prin timp?

Străzile îți poartă pașii grei,

dar orașul nu te întreabă nimic.

Lumea se mișcă repede,

și tu rămâi acolo, prins în momentul tău. 

Poate că ești doar o fantomă

într-un corp prea tânăr pentru a te simți pierdut.

Dar fiecare pas e un început,

un drum pe care îl urmezi fără hartă.

Și poate, când îți vei ridica privirea,

vei găsi, în sfârșit, un loc în care să rămâi,

un loc unde oglinda nu te mai minte,

iar tu, dincolo de reflecție, vei fi tu.

RUGĂ TĂCUTĂ

Doamne, Te caut

cu pași mici de dor,

nu în furtună

ci în fior.

În pâinea simplă,

în apa ce pică din cer,

în ziua mică

fără mister.

Când inima cade

și totu-i furtună și nor,

nu cer minuni,

ci ajutor.

Să pot ierta

să nu rănesc,

să fiu lumină

când obosesc.

Iar dacă noaptea

va coborâ,

aprinde-n mine

un „voi trăi”.

Primește, Doamne,

acest cuvânt:

puțin, dar sincer

și legământ.

Ne întâlnim în pătrate luminoase,

cu zâmbete ajustate

la dimensiunea ecranului.

Aici, tăcerea nu există -

doar lipsa reacțiilor.

Ne spunem viețile în fragmente,

fotografii care nu miros a timp,

emoții comprimate

într-un semn mic,

ușor de distribuit.

Prietenia se măsoară în apariții,

iar absența

devine un gest suspect.

Suntem mereu aproape,

fără să ne atingem vreodată.

Și totuși, noaptea,

când rețeaua slăbește,

rămâne ceva nepublicat:

o voce

o întrebare,

un eu care nu cere confirmare.

Te simt înainte să vii,

în aroma ploii care rămâne

după ce orașul a adormit.

Te simt în tăcerea

care păstrează pașii tăi.

Fiecare mișcare a ta

plutește ca o undă invizibilă,

atingându-mă acolo

unde nici eu nu mă mai recunosc.

Privirea ta e limpezimea unui izvor,

fiecare gest - o grație fără zgomot.

Zâmbetul tău devine far

în orașul obosit,

o tăcere care luminează.

Vocea ta, chiar când tace,

răsună ca un cor nevăzut,

purificând aerul,

transformând banalul în lumină.

ochii tăi - două stele de cristal,

care nu orbesc, ci călăuzesc.

Puritatea ta pulsează delicat,

învățându-mă să privesc cu adevărat.

Dacă aș putea opri timpul

într-o clipă doar pentru noi,

să simt cum prezența ta pură

curăță gândurile și simțurile,

lăsând doar ceea ce contează:

grația, puritatea, lumina ta.

Crucea nu mai stă pe deal,

ci în mijlocul pieptului,

două linii care se întâlnesc

exact unde fuga nu mai ajută.

Verticala - 

toate căderile mele,

toate întrebările aruncate în sus

fără răspuns.

Orizontala -

mersul zilnic,

pâinea ruptă,

mâinile întinse

care nu se mai ating.

În punctul lor de ardere

stă un Cui invizibil,

țintuind timpul

de o clipă care nu trece.

Sângele nu curge,

se transformă în lumină,

iar lemnul -

în alfabet,

scriind pe cer

că durerea are sens.

Nu îngenuchez:

stau drept,

sub această intersecție

care mă ține întreg.

Crucea nu cere explicații,

doar rămânere.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Só uma palavra

Disse ao acaso

Implacável

Isso me derruba.

o coração acredita

O pensamento mede isso,

O silêncio se foi

Para sempre.

Infelizmente, essa é a minha natureza,

Mas sempre em minha mente digo o seguinte:

"Não fique bravo!"

não fique bravo, não fique bravo

As palavras podem enganar.

não fique bravo, não fique bravo

Que nenhuma raiva é boa.

Talvez sem querer, às vezes você é atingido

Em uma palavra, não é apropriado.

não fique bravo, não fique bravo

Vamos, sorria e ouça meus conselhos.

Só uma palavra

Isso me traz pensamentos pesados

E só com eles

Isso me cerca.

É ciúme

Isso vem como um fardo

E um pesadelo indescritível

A noite no sonho desce.

Infelizmente, essa é a minha natureza,

Mas sempre em minha mente digo o seguinte:

"Não fique bravo!"

não fique bravo, não fique bravo

As palavras podem enganar.

não fique bravo, não fique bravo

Que nenhuma raiva é boa.

Talvez sem querer, às vezes você é atingido

Em uma palavra, não é apropriado.

não fique bravo, não fique bravo

Vamos sorrir e ouvir os conselhos.

E você saberá

Para te dizer

de qualquer forma,

todos os que

Não fique bravo!

não fique bravo, não fique bravo

As palavras podem enganar.

não fique bravo, não fique bravo

Que nenhuma raiva é boa.

Não fique bravo!

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!

Gândul se desprinde încet

din arhitectura minții,

ca o respirație adâncă

a lucrurilor nerostite.

Cuvintele nu se grăbesc,

au pasul domol al umbrei

care traversează amiaza,

lăsând în urmă

o ordine fragilă.

Timpul, tăcut și vast,

se adună între silabe

precum lumina în vitralii,

schimbând forma sensului

fără a-i risipi esența.

Mă apropii de spațiul alb

cu o luciditate blândă,

știind că acolo

gândul nu cere nume

ci doar prezență.

Scrisul rămâne o veghe,

un gest de a păstra deschis

acest loc interior

unde gândurile, libere,

se limpezesc în tăcere.

Vieți paralele trăite-n Univers,

în viața de-acum

doar dezechilibru.

 

Într-una eu mor,

în alta renasc.

 

Greșit am ales,

dar mi-am asumat.

 

În alta repar

și calea separ.

 

Într-una eu plâng,

în alta-i extaz.

 

Ce fac acum,

când totul mi-e clar?

 

Decid să respir:

să mor sau să cad,

rămân sau plec

din ambele vieți,

crezând că renasc

în cea din prezent.

 

Mai bine rămân

și schimb tot ce știu,

dar fără a răni,

și schimb prin a iubi..

 

Furtuna dispare,

și calmul e ferm,

și liniștea apare

când vieți dau sens.

O, omule  oricare ai fi tu din lumea. întreaga

Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare

Când tu asta nu dovedești nicidecum

Trăirea ta diferă de la cer la pământ. 

Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe

Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață

Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești

Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești! 

O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt

Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine

Domnul a murit pentru întreaga omenire

Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire! 

O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință

Ca să ai cu Domnul în viață biruință! 

Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău

Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău! 

O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas

Iubirea se vede chiar dacă este fără glas

Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi

Departe de Domnul, departe de veșnicii! 

Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire

Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție

Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu

Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu! 

Aș vrea să ating lacrima Ta,

nu cu degetul trupului,

ci cu inima

care a învățat să doară.

Să simt cum curge mila Ta

prin fisurile sufletului meu,

ca un râu care nu se oprește

nici atunci când piatra

nu mai vea apă.

Aș vrea să ating lacrima Ta

în noaptea în care nu Te mai găsesc,

să știu că și Tu ai plâns când eu tăceam,

că și cerul se frânge

când omul nu mai poate.

Să ating lacrima Ta

ar însemna să înțeleg iubirea,

nu cea care cere răspuns,

ci aceea care tace și vindecă.

Poate lacrima Ta e lumea,

poate e sufletul fiecărui om

care Te caută în întuneric

și se naște din nou în lumină.

Și poate că atingerea ei

nu e un gest,

ci o rugăciune

care nu mai are cuvinte.

Aș vrea doar să fiu acolo,

în clipa în care o lacrimă divină

atinge pământul

și-l sfințește.