Corul Divin!

poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,

de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul

despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...

se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză

a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit

cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...

râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă

și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Lungă-i viaţa şi frumoasă

Rătăcind prin norii iernii

Să ai grijă de a ta mireasă

În vacarmul gol al lumii

De va fi să+ţi fie frig vreodată

Nu uita să ai cu tine

Haina de la mama ta brodată

Fiinţe-i dragi să-i fie bine

Omului năpăstuit de trecutul dureros

Timpul tău să-i fie hrană

Iar credinţa în Hristos

În cuvânt să-ţi fie caldă

Iar ând viforul ispitelor

Va veni împotriva sorţii

Să priveşti asupra treptelor

Bucurându-ţi iar părinţii.

Vremelnice posturi avem,

Iar ele ne oferă putere,

Uităm ce… şi cine suntem,

Iubim doar a noastră părere.

Ne credem neclintiţii titani,

Beţia puterii e oarbă,

Colegii acuma-s duşmani,

A început viclenia să fiarbă.

Ne pare de aicea de sus,

Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,

Şefia punând mai presus,

I-am trădat mişelesc pe amici.

Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,

Fiorul izolării o să apară,

Aroganţa a aşternut peste noi,

O răutate amară.

Omul de vrei să-l testezi,

Oferă-i puţină putere,

Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,

Cum transformă iubirea-n durere.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Privesc în jurul meu mergind 

Pe strada mare, suspinînd

Cînd văd o lume mare de nebuni

Ma-ntreb în gînd, e adevărat

Că lumea asta s-a stricat?

Nu-i de mirare ce trăim

O sa primim cu ce plătim

Plătim cu bune ne va fi bine

Plătim cu rău ne va fi greu.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu

Că-mi dă putere cînd mi-e greu

Dar și îl rog că să mă ierte

Cînd mai greșesc, e omenește.

Incerc sa fiu și bun și drept

Și să plătesc cit mai corect

Că vreau doar bine să îmi fie

Nebun i

n lume nu-i domnie.

Noaptea ne-n-velea cu umbra ei

Venind de după muntele Ceahlău,

Gasindu-ne îmbrățișați pe stâncă

În timp ce eu furam sărutul tău.

De sus de după nor măreața lună

Ne trimitea pe-o rază de lumină,

Îndemnul de-a ne iubi cu pasiune

Până ce dragostea nu se termină.

Cu noi era și vântul cel de toamnă

Dar nu prieten și inamicul nostru,

Care-aducea cu el răceala nopții

Pe care o simțeam destul de aspru.

Dar cui să-i pese de vânt și noapte

Sau de vreun nor mărunt de ploaie,

Când inima bătea cu puls de-o sută

Cuprinsă de cea mai mare vâlvătaie 

Și mai era cu noi dragostea noastră

Pe care o trăiam la poale de munte,

Și care și, acum ne însoțește-n viață

Chiar dacă tâmplele ne sunt...cărunte!

De ți-am greșit...mă iartă

Că nimeni nu-i perfect,

Dar eu mai cred în soartă

Și-n omul drept și înțelept

Nu-ți cer să dai uitării

Prin câte ai trecut,

Și doar să-ți amintești

De tot ce ne-a plăcut

Nu știu câte-or fi fost

Momentele de fericire,

Dar nici nu pot să neg

Că n-am trăit în rătăcire

Un lucru pot să spun

Că simt singurătatea,

Și doar acum eu înțeleg

Că tu-mi ești jumătatea

Speranța-mi este încă vie

Și te aștept la mine să revii,

Să fim noi fericiți ca înainte

Să ne iubim și să avem copii!

Plutesc în aer două inimi

Și vântul le tot duce,

Se-ntorc și își vorbesc

Lângă o cruce.

Ce mult a mai trecut

De când te-ai dus,

Te rog de vrei să-mi spui

Cum este Sus?

Pe-aici este cum știi

Nimic schimbat,

Doar eu îmbătrânit

De-atât oftat.

Am fost și ieri pe-aici

Să ud o floare,

Că tare s-a mai ofilit

Arșița-i mare.

Copiilor le merge bine

Și au de toate,

Mai trec și pe la mine

Puțin..c-atât se poate.

Nepoții au crescut acum

Și merg la școli,

Învață de pe laptop

Nu de pe coli.

Cei mari au casa lor

Servicii bune,

Nimic nu le lipsește

Sunt peste tot în lume.

În sat puțini am mai rămas

Doar cei bătrâni,

Mulți tineri sunt plecați

Printre străini.

Ieri s-a dus la cer și Veta

Poate vă întâlniți,

Era bolnavă sărăcuța

Și-n mari suferinți.

N-a mai plouat de mult

E mare uscăciune,

Mereu cerem să plouă

Prin rugăciune.

Nici Domnul nu ne mai aude

Că suntem păcătoși,

Ne facem că iubim

Rămânem... mincinoși.

Mă strânge frigu-n spate

Așa că am să plec,

Dar voi veni și mâine

La cruce să m-aplec.

Nici azi n-ai scos o vorbă

Doar eu ți-am povestit,

Mi-i inima pustie

Și ochii triști.

Te rog să ai răbdare

Că am să vin la tine,

Nu știu la ce timp

Poate fi mâine...poimâine?

Te las acum și cer iertare

Că este noapte,

Și-ți spun că te iubesc

În mii...de șoapte!

A trecut ieri pe la mine

Vântul cel rece de toamnă,

Și mi-a spus că este vremea

Să m-apuc de cules poamă.

M-am uitat în sus spre cer

Și-am văzut cocori în zbor,

Multă gălăgie-n deplasare

Și un ,, V " perfect sub nor.

Am în preajma casei multă vie

Nobilă, hibrdă, soiuri bune,

Însă anul a fost unul secetos

Cu struguri puțini în regiune.

Mâine toți vom merge la cules

Și voi pune teascul în mișcare,

Must să-obțin și-apoi vin dulce

Să degust puțin după mâncare.

Astăzi mi-am propus o treabă

Să strâng prunele din pomi,

Să fac magiun și oleac de țuică

Tare, când o bei ușor s-adormi.

Nucii mă așteaptă ca să-i bat

Dar nu știu când le e rândul,

Seara aș dori să scriu un vers

Vine somnul și-mi ia gândul.

Frumos e anotimpul toamnă

Când munca ta este-n cămară,

Să ai legume, fructe și borcane

Când gerul pe pământ...coboară!

Azi pedalez pe drum de munte,

De care mi-a fost atât de dor,

Nu simt arsura soarelui pe frunte,

Nici că mă doare puțin un picior

Destul de lungă a fost hibernarea,

Și nu am ars și doar depus grăsimi,

Motiv întemeiat să-ncep mișcarea,

Și cu elan să mă-ndrept spre înălțimi

Pădurea și-a schimbat culoarea,

Copacii îmbracă mantia verde,

Natura își arată splendoarea,

Totul învie, nimic nu se pierde

Se-aude ciripit de păsărele,

Care cu grijă cuibul și-l fac,

Din ierburi și mici rămurele,

Ouă depun, clocesc și pui se nasc

Poienile sunt un covor de flori,

Ce te îmbie să le simți mirosul,

Ochiul distinge mii de culori,

Și vezi copii, umplàndu-și coșul

Privesc în jur, e multă feerie,

Frumoasă e pădurea ce te invită,

Să ieși din casă la o drumeție,

Și vei avea/ trăi o viață împlinită

Ziua se trece și soarele apune,

Cobor la vale împins de seară,

Nimic nu am a vă mai spune,

Decât..avem o preafrumoasă țară,

Și-ndemnul..vizitați a noastră țară!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Și a venit tocmai din Galileia 

Botezul sfânt să îl primească, 

De la Ioan numit botezatorul 

Ca lumea să se mântuiască. 

Ioan când l-a văzut pe Domnul 

Intrând în apă, cerând botezul, 

Cu glasul tremurând a întrebat 

Cum să-mi cufund..Stăpânul?

Ioane, fără lucrarea ta cea Sfântă 

Omul nu poate fi vreodată izbăvit, 

Doar prin botez se scapă de păcat 

Și cel ce crede-n Duhul, e mântuit. 

Atunci, Ioan a înțeles și a văzut 

Cerul deschis și cum un porumbel, 

A coborât de Sus cu Duhul Sfânt 

Pân' la Iisus și a stat peste El. 

Ioan în apa Sfântă l-a botezat 

Și auzit cum Tatăl a mărturisit, 

Acesta este fiul meu cel iubit 

Întru Care am binevoit. 

De la botez omul este salvat 

Și poate căpăta și mântuirea, 

Ce Domnul nouă ne-a promis-o 

La toți acei..ce dăruiesc iubirea!