2  

Fǎrǎ rost...

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: carmen_b poezii.online Fǎrǎ rost...

Дата публикации: 14 октября 2020

Просмотры: 1319

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Cândva în sat!

E seară iar în satul meu natal,

Și umbra e din ce în ce mai lungă,

Iar soarele se duce după deal,

Să-apună, ca mâine să-neajungă

 

Pe drum trec istoviți țaranii,

Venind pe jos de pe ogoare,

Ei sub căciuli își ascund anii,

Și fețele ridate, arse de soare

 

În fața lor agale merg vitele,

Sătule, târându-și greu ugerele,

La muls ele vor umple donițele,

La schimb primindu-și tainurile

 

La porți pe bănci stau babele,

Cu mâna-n vânt semne făcând,

Chemându-și către curte vitele,

Ce se găsesc amestecate-n cârd

 

Pe ulițe copiii joacă-o miuță,

Cu-o minge din cârpe cusută,

Din când în când câte-o căruță,

Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță

 

E ora când în sat se simt mirosuri,

Venite din casa gospodinelor,

Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,

Ce vor fi servite cu drag la cină soților

 

Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,

Rostită de cei ce au ajuns acasă,

Ei mulțumesc și fac o plecăciune,

Și rând pe rând se pun la masă

 

Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,

Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,

Dacă la școala noi lecția-am știut,

Și cum el ne-ndemna să învățăm carte

 

Din sat la studii, departe am plecat,

Armata am făcut-o sub tricolor,

Prin școli m-am pregătit și educat,

Iar în armată am învățat, cuvântul dor

 

Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'

Pe drum nu-i recunosc pe tineri,

Necunoscut am devenit în sat,

Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!

 

 

Еще ...

Mă simt în fiecare zi învins...

 

Mă simt în fiecare zi învins, 

De timp, de viață și cuvinte, 

Şi mă apucă-un dor aprins, 

De înaintașii din morminte. 

 

Mă reclădesc doar din erori, 

Iar lut mi-e gângurit de prunci, 

Mă-nsuflețează ai zilei zori, 

Şi zbor din nou pe stânci. 

 

Călăi cu flori la butonieră, 

Zâmbesc la fiecare pas al meu, 

Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă, 

Ce se înălță trist la Dumnezeu. 

 

Pe-al tatei trunchi mă altoiesc, 

Și înfrunzesc la mama-n brațe, 

Pământul pe vecie să-l umbresc, 

Hulit de farisei și de paiațe. 

 

Când păsări or să-și facă cuib în mine, 

În triluri vechi atuncea am să cânt, 

Durerea omului ce apocaliptic vine, 

Pe norii cerului, victorios călcând. 

 

Еще ...

Până la un punct nimicuri

Ieşirile din tunel s-au făcut mai mereu în spaţiul din dreapta .

Traversarea s-a făcut pe partea stângă a ochiului , pe curba

dintre cele două îndoieli unde se aşează nepriceperea sugrumării

dintre cele două capete în colţurile cărora se agaţă pentru a nu fi

zdrobită de talpa disperării ce loveşte timpul feliindu-l în ore ,

aranjându-le pe farfurii zburătoare , suflându-le în spaţiul din

dreapta căci pe umărul stâng i-a căzut întregul pe care l-a

scormonit cu cele şapte degete de la o mână , căci cealaltă

ţinea celelalte degete cu unghii lungi pe care se căţăra până

în creştet pentru a-şi da drumul în mijlocul ochilor afundaţi

în orbite .

Еще ...

Mǎști

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

 

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

 

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

 

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

 

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

Еще ...

Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

 

A lição sobre o cubo

 

Um pedaço de pedra é tirado,

ele esculpe com um cinzel de sangue,

brilha com os olhos de Homero,

está raspado com raios

até que o cubo saia perfeitamente.

Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes

com a sua boca, com a boca dos outros

e principalmente com a boca da infanta.

Depois disso, um martelo é levado

e de repente um canto do cubo desmorona.

Todos, mas absolutamente todos dirão:

- Que cubo perfeito teria sido

se não tivesse um canto quebrado!

Еще ...

Reverie

 

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

 

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

 

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

 

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

 

Еще ...

Другие стихотворения автора

Plȃnge cerul

E jale sus, acolo-n cer,

Afarǎ plouǎ ne-ncetat

De-atȃta rǎu, de-atȃta chin

Şi ȋngerii s-au mȃniat.

 

Stropi de sȃnge cad din nori

Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,

Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,

Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.

 

S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții

De-un dor nebun acum cuprinși

Își leapǎdǎ pe veci povara

Şi se declarǎ azi ȋnvinși.

 

Şi vin din cer, ni se aratǎ,

Nu mai știu unde sǎ mai plece

Cȃnd cerul plȃnge peste noi

Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.

Еще ...

Mǎști

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

 

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

 

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

 

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

 

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

Еще ...