Păstor de vise

Te invit la ultima cină 

din această seară senină

în care servit vei fi într ales

cu tot cei mai bun, mai ales

Te invit din bocal să servești 

un vin dulce, un vin ce-l iubești 

Sa îi simți pe buze savoarea

prin vene să-ți treacă candoarea 

E seara în care și stelele de pe cer

ne zâmbesc luminos, cu mister

cu noi stau și ele la masă

ce seară frumoasă.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

În geamul din odaia mea

seară de seară îmi luminează 

un felinar, care zâmbea

și îmi șoptește că veghează

făptura mea în pat întinsă

și de lumina sa cuprinsă.

Un felinar, un ochi de seară

ce peste corpul meu coboară 

o rază blândă de lumină 

ce la conturul meu se înclină

Iar eu precum floarea de glastră

îl aștept cu drag la fereastră .

Tu picătura luminoasa

de ce-ai ales să-mi bați în casă

și m-ai făcut să te îndrăgesc

atunci când noaptea mă iubesc

sub picăturile tale de lumină

când mă alint ca o felină.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu e aplicabil
hoțului maleabil.

Cunoscut după viteză,
mințindu-ne-n antiteză,
crezându-l sub control vigilent,
uităm că este docent.

Trece prin și peste noi,
de-i soare, furtuni ori ploi…
zicem că-l stăpânim,
conștienți că ne mințim.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu are articol de-ncadrare
a „Timpului”, hoț în calificare.

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare,

Cum negustoru-ntr-un bazar

O plată pe obiect își are.

Iar prețul nu-i deloc amar,

Când mintea stă pe-mbelșugare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare.

Mă-ncred în orele ce sar

Cu-acea malignă usturare

Alegerea că-i pe cântar

În loc prin talerul mai mare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar!

Un iubitor de vise, am devenit în timp

Și un poet oniric, rareori lucid.

Frenetic când pe brațe, se contopesc încet,

Pixul și cu foaia, mirific sentiment.

Mă plimb spre orizonturi, vagi, imaginare

Și îmi urmez visele cuprins de alienare.

Străbat în lung și-n lat un drum rece, pustiu

Un drum de țară vechi ce pare alotriu.

Prin nori de praf și ceață o lumină se vede,

Ce-n fiecare seară spre apus purcede,

Apare dimineața, calea mi-o luminează,

Mintea ostenită permanent mi-o ține trează.

Lumina ei m-apasă, mi-e în suflet astenie,

Corpul mi-e obosit dar pixul încă scrie.

Și când ajung aproape de-ambiție condus,

Se mistuiește-n zare iar eu mă simt răpus.

În fiecare noapte, mă pierd în întuneric.

Tot mai agitat, am devenit coleric.

Vise deșarte, mă poartă spre apus,

Exteriorul mi-e intact dar sufletul distrus.

    Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
    Cu porțile frânte de berbecele greu,
    Rămas fără oaste, regele face rocadă,
    Ferindu-se-n turn, de regele leu...
    
    Corbul, de moarte, aripa își frânge,
    Arme lucesc în holda de vară,
    Eroii sfârșesc în baia de sânge,
    Din zorii de zi și până în seară...
    
    Noaptea albă, cumplită și grea,
    Fără nori, fără lună și stele,
    Noaptea aceasta se va trece și ea,
    Precum se vor trece și umbrele rele...

Privesc cum valul scaldă plaja

Și-mi mângâie ușor piciorul,

Și simt c-ar vrea să îmi aducă

O știre de cum a eșuat vaporul. 

Citesc din nou rândul din ziar

Să înțeleg ce-a fost cu nava,

De cum s-a scufundat în larg

Și cine își revendică...epava. 

Nu stau prea mult pe gânduri

Și valul îl întreb despre ce știe,

Nu îmi răspunde dar îmi aduce

Cu apa mării, o stranie...cutie. 

Mă uit atent, o iau și o deschid

Să văd ce pot descoperi în ea,

Surprins rămân să văd o sticlă

Iar în lichidul ei, plutind o stea. 

Mirat, scot dopul și vărs lichidul

Și-n mână, obiectul îmi rămâne,

Ce poartă 'nsemn frumos gravat

Gheorghe, căzut pe front..române. 

Tristețea îmi cuprinde sufletul

La stea mă-nchin și gând trimit,

Către oșteanul ce-n luptă a căzut

Ca noi liberi să fim..el s-a jertfit. 

Mesaju' înțeleg cu resemnare

Și valului frumos îi mulțumesc,

Nu știu de-i vis sau adevăr trăiesc

Cu spuma mării, din val... mă învelesc!

Cu lacrimi Te privesc,

Cu lacrimi Te iubesc,

Cu lacrimi Te sărut smerit 

Căci pentru mine-ai suferit.

Ajută-mi Doamne gândul meu

Smerit precum ești Tu să fie;

Să port cununa vieții 

Întreaga veșnicie.