Vămile dintre respirații...

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.

Тело — дом души.

Не крепость — временное жильё

с окнами, запотевшими от мыслей,

с дверью, скрипящей от сомнений.

Я живу здесь…

и не всегда понимаю:

хозяйка я

или гость,

задержавшийся дольше срока.

Иногда в этих стенах светло:

в моём смехе,

в чужом тепле,

коснувшемся осторожно имени.

Тогда дом дышит шире,

потолки уходят ввысь,

а трещины

ложатся линиями судьбы, а не изломами.

Но бывает и так —

тишина оседает пылью

на подоконниках дней.

Внутри

тесно от невысказанного.

Слова мечутся кругами,

как звери в клетке,

и сердце бьётся

о рёбра —

ищет выход.

Я учусь жить бережно.

Не хлопать дверью,

не разбивать зеркала правдой.

Я расставляю внутри

источники света —

воспоминания,

лица,

простые «ты рядом».

Тело помнит всё.

Каждое прикосновение —

гвоздь или крыло.

Каждый страх —

сквозняк,

застрявший в проёмах.

И всё же…

этот дом — мой.

Со всеми углами,

неровными стенами

и окнами, в которых

видно больше, чем хочется.

Я открываю их.

Пусть ветер.

Пусть боль.

Пусть жизнь заходит без стука.

Душа

не создана для закрытых комнат.

И если однажды

придётся уйти —

я хочу оставить этот дом

тёплым.

Светящимся.

Как будто здесь

действительно

жили.

P.S. Tema acestui poem a rezonat în sufletul meu dintr-o discuție cu oameni frumoși la suflet și gând. Versurile au îmbrățișat mai ușor emoțiile anume în limba rusă. Punctez, limba rusă nu este limba maternă.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Cât mai poți suflet bun

Cazi, cedezi și suferi

Crezând că așa este bine

Să îi dai inimi răbdare

Chiar dacă o să doară

Într-o lume rea și falsă

Fii tu suflet bun și cald,

Liniștea și bunătatea

Mai de preț ca omul bun,

Dragostea ta îl doboară

O fărâmă de iubire

Să-ți cuprindă sufletul bun

Căci iubirea este veșnic

Și omul bun mai blând

Fii tu omule mai bun.

Poveste adevărată!

După ani și ani de rătăciri prin lume 

Pământul strămoșesc ne cheamă, 

Să ne întoarcem la ai noștri acasă 

Și viața să n-o trăim ca pe o dramă. 

La drum necunoscut noi am pornit 

Poate găsim pe undeva de lucru, 

Un ban să adunăm pentru o casă 

Chiar lopătând din greu balastru. 

Din satul natal am plecat patru 

Fără a ști prin câte noi vom trece, 

Cu gândul la italieni să ajungem 

Când în Moldova suflă vântul rece. 

Era pe la jumatea lui decembrie 

Când lumea îl aștepta pe moșul, 

Doar noi înghesuiți într-o mașină 

Am demarat pe când cânta cocoșul. 

Drumul a fost destul de lung 

Până pământul lor să îl călcăm, 

Iar noaptea am dormit sub pod 

Că bani n-aveam unde să stăm. 

Și zile-n șir am căutat de muncă 

Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",

Iar de dormit ne-au dat în folosință 

Un loc într-o baracă, prost amenajat. 

Aici ani buni din greu noi am muncit 

Și periodic am trimis un ban acasă, 

La cei ce sufereau în țara noastră 

Și care ne-ajutau să ridicăm o casă. 

Timpul s-a scurs și ani s-au adunat 

Munncid din greu prin țări străine, 

Aici s-a dus și sănătatea noastră 

Strângând cureaua, s-avem un mâine. 

După familii, urmașii s-au născut 

Care au trebuit limba să învețe, 

Și tot ce presupune obicei și viață 

Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe. 

......................................

Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri 

După ce țara de comunism s-a vindecat, 

Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini 

Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

drumuri lipite
cu leucoplast precum rănile cauzate de
absențe incontrolabile. șterse cu iod
în mod insistent pentru dezinfectare.
părul meu lung e o revoltă împotriva sistemului.

//uneori mă trezesc cu mâinile încleștate,
ca și cum aș fi visat că țin pe cineva
și nu l-am putut salva.//

panorama orașului
îmi ascute simțurile.
simțurile mele sunt un atac la adresa sistemului.
pentru mine dragostea e războiul.
frumusețea este războiul.
frica este războiul.
lumile pierdute ale miliardelor de oameni
care au trăit — este războiul.
cineva stă în căsuța lui și scrie toate astea.
aș putea să spun că e iarnă.
nimeni nu mai trece pe drum.

//uneori aș vrea să ies din corpul ăsta
ca dintr-o rochie de la zara,
dar știu că tot ce am
sunt rănile mele bine cusute
și ochii tăi — singurul semn că războiul
nu e în zadar.//

lumini orbitoare. orașul devorează
precum sistemul — puii vii, nou-născuți
ai nesupunerii.
gladiole la mormântul tău, mamă.
mamelor care au înfrânt sistemul — și tu ai supraviețuit.
dragostea mea e pentru tot ce face
dimineața să strălucească
precum un corp aruncat în beci,
luminat o secundă de flashul unei lanterne.

//e ca și cum aș fi în siberia.nu mai este zăpadă,
doar un ger uscat care conservă tot ce n-am spus,
tot ce-am simțitși mi-a fost rușine să simt.//

mașina de război a dragostei continuă să lupte
împotriva sistemului.

eu nu mai am glas.

//uneori privesc pe fereastră soldații. se întorc liniștiți,
capete aplecate, mișcări cu încetinitorul, priviri goale.//
se întorc în orașul unde războiul e la fel de rapace —

pe străzi,
în morminte,
în grădinițe,
în școli,
în marile clădiri care ascund corporațiile
și viciile.
cineva scrie despre toate astea.
stă în căsuța lui și, din când în când, se uită pe geam.

//aș putea să spun că a trecut timpul. e vară. dragostea noastră
a devenit o emblemă. am o inimă de pluș. în orașul ăsta nu se mai fabrică
decât chei și cartele
mecanice. uneori îmi scot inima și o fac să bată. //

Într-o lume plină de întuneric,

el caută căi de lumină.

Nu strigă, nu lovește-n scut,

ci lasă pacea să se-adune.

Când vede ură pe pământ,

el pune-n loc un zâmbet blând.

Nu vrea războaie, nici cuvânt,

ce face sufletul să strige.

El merge liniștit, încet,

și-ajută oamenii să creadă,

că binele e tot secret

ce face viața mai curată.

Și dacă-l întâlnești pe drum,

te-aduce lin pe-a sa cărare.

Omul păcii e ca o rază

ce face lumea mai frumoasă.

Nu știu dacă-ai simțit vreo secundă
Cum ochii-mi, furați, ți-au rămas la fereastră,
Cum timpul, deodată, părea să se-ascundă
Sub pașii grăbiți ai mașinii noastre.

Nu știu de ce, dar te-aș fi întrebat
Ce gânduri îți fug printre gene când plouă,
Dacă-ți place tăcerea sau râsul curat,
Dacă-n suflet ți-i toamnă sau încă e rouă.

Dacă-n serile lungi îți sprijini obrajii
De palma căldurii unui ceai liniștit,
Dacă-n viscole reci îți găsești curajii
Să te pierzi prin zăpezi, să iubești, să exiști.

Mi-a spus cineva că ți-au dus la ureche
Cuvinte și chipul meu prins între rânduri,
Și-acum parcă lumea-i mai strânsă, mai veche,
Ca și cum te-aș ști dintre toate gândurile.

Și totuși, abia ți-am rostit un cuvânt,
Dar știu că mi-ar fi plăcut să te știu,
Să-ți ascult glasul ca pe un vânt
Ce-mprăștie norii unui dor cenușiu.

Poate-i absurd să mă las prins în gânduri,
Să-ți scriu ca și cum am avea un trecut,
Dar un drum uneori nu-i doar pași și secunde,
E un loc unde timpul s-a vrut nevăzut.

Mi-e teamă că poate nu-ți pasă de rânduri,
Că poate zâmbești și le lași în trecut,
Dar scriu pentru mine, căci scrisul mă leagă
De clipele-n care un dor m-a durut.

Căci ziua aceea, în autobuzul douășapte,
A fost un moment ce n-am vrut să-l uit,
Un vis răvășit într-o lume grăbită,

Un chip desenat printre umbre de fum.

Și poate nu-i nimic, doar un gând ce se pierde,
Dar las aici rânduri, ca ploaia pe geam,
Și cine știe, poate într-o altă toamnă
Le vei citi... și-ți vei aminti de-un străin ce te-avea în visare.