TRECEREA

Pe salteaua groasă a amintirilor

-praf de ani și tăceri adunate-

stau culcate lacrimi reci

și zâmbete macheate de timp.

Par vii,

dar sunt doar ecouri 

îmbrăcate în pielea trecutului.

Aștepți să treacă.

Dar clipa nu trece.

Clipa prinde rădăcină în tine

ca o iederă pe zidul unei case părăsite.

Calendarul își întoarce filele

ca un actor grăbit

care schimbă măști,

iar fiecare an promite

o primăvară nouă.

Dar în adânc iarna rămâne.

Eu m-am născut

exact în clipa

în care învățam să mor.

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

Am scos cuvintele grele din limbaj:

adevăr, datorie, jertfă.

Le-am înlocuit cu variante ușoare,

ușor de purtat,

ușor de uitat.

Conștiința a devenit o aplicație

care se actualizează după trend,

iar binele - 

o alegere personală

cu termen de expirare.

Ne-am obisnuit să trăim fără verticală,

într-un echilibru comod,

unde nimic nu doare prea tare

și nimic nu obligă.

Am numit libertate

fuga de responsabilitate

și progres

uitarea rădăcinilor.

Dar noaptea,

când nu mai e nimeni de convins,

morala bate încet la ușă,

ca un oaspete vechi

pe care nu-l mai recunoaștem,

dar pe care încă îl așteptăm.

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

Aici,acum,s-ar zice că-i iarnă!

Ce-i aia?

Oleacă zăpadă și frig dar și gheață pe stradă!

Acesta-i doar alb scenariu ce are și-albastru..

Culorile vii le poartă copiii

Și fetele tinere ce-s vesele și frumoase foc dragile!

Căci iarna spun gurile rele că-i hâdă bătrână

Cu părul alb ca de lână și-i rea de gură sărmana,

Bârfește la focul sobei minciuni Și tot ce-i trece prin minte,

Cu vecinele ce-s toate la fel ca și ea la cuvinte,

Fără oprire sau fără rușine!

Căci iarna suflă greu și pleacă- anevoie,

Dispare gonită precum lupii ce dau iama la stână,

Alungați de câinii de strajă,

Și totuși pusă pe fugă nebuna

Ne-amenință să revină la anul,

Cu ger,gheață,zăpadă și furtună!

(12 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025

Te strig în șoapte iar pe tine 

Te aud vorbind în somn,

Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,

Zicându-mi:Te ador.

Ce dulce este-a ta strigare 

În șoaptă când tu îmi vorbești

Când tu mă strigi iar eu suspin 

Și eu din somn iar mă trezesc.

Aș vrea să simt a ta chemare 

Din tot suspinul ce îl port;

S-adorm mereu la tine-n brațe 

Când plânsul meu nu-l mai suport.

Atât de dulce e tăcerea 

Când lacrimile curg șiroi -

Mai bine-mi e când simt durerea 

Când eu în suflet iar te port.

Egiptenii

XXXI dinastii

Dar XIX

Istorii grele, timpurii

In mii de ani surprinse

Pe pagini galbene, aurii

Prin trestii, papura

Ori pene magice

Din pasari vii

Stilouri mii si mii

In diferite feluri, 

In diferite forme de a fi

Marius Ene, Elblag, Poland, 21¹⁴

Ieri, copii la sânul mamei

Azi, plecați în lumea mare,

Ieri, surori și frați la masă

Astăzi triști de-a ta plecare. 

Ce bine mai era-n copilărie

Când nu știam ce-i dușmănia,

Unul pe altul ne-am crescut

Văzând cum tata își iubea soția. 

Și din iubirea lor..binecuvântată 

Cinci copii au apărut pe lume,

Trei surori și frații mult doriți

Să ducă mai departe al lor nume. 

N-aveam bogății sau cont în bancă

Și doar cele necesare pentru trai,

Dragostea plutea în casa noastră

Și bucuria de-a purta al nostru strai. 

Acum, grijă avem de cont și bani

Dar din păcate, uităm să dăruim,

Și greu ne e dușmanul să-l iertăm

Și pe săracul cu nevoi..să-l miluim. 

Ne adunăm mai rar pe-acasă

Când povestim cum ne e viața,

Ne amintim de-ai noști părinți

Lăsând ochii..să ne inunde fața!

Într-o noapte,mergând pe drum,

Sa apropiat de mine un înger bun

Și, simțind prezența forței dragi,

Știam că vii cu pace să mă atragi.

Mi-aș dori să vii să stăm pe veci

Nu doar în anotimpuri ușor reci.

Învățătura ta inima mea o vrea

Și, dorind, curând ne vom revedea

Știu că lupta mea nu s-a încheiat

Căci nu am necesarul întemeiat,

Dar simt că ziua măreață va sosi

Și în război sufletul îl voi folosi!

Și întâlnirea în taină se va încheia

Căci în casa ta mare tu mă vei lua

Și acolo sincer eu mă voi bucura,

Știind că timpul nu va mai zbura!