EROZIUNE

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Originea se deschide ca o pagină albă,

fără zgomot, fără exces,

clară precum o ipoteză nerostită.

Universul se așază metodic,

materia pulsează tăcută

în ritmul unei ordine invizibile,

asemeni unui vals de stele reci.

Stelele, distante și austere,

strălucesc ca axiome luminoase,

fixe în propria lor tăcere,

martorii nemișcați

ai unei persistențe absolute.

Spațiul, amplu și disciplinat, se întinde

asemenea unei săli de lectură infinită,

unde golurile au greutatea unor gânduri clare,

iar lumina se strecoară printre idei.

Timpul, măsurat și discret,

nu curge ca un râu romantic,

ci pulsează asemenea unui metronom precis,

ordonând transformarea fără o cometă.

Subiectul apare târziu, fragil,

o notă de subsol vie,

mică precum o paranteză,

dar esențială - locul intim

în care universul,

vast și impersonal,

își întoarce, pentru prima dată,

privirea asupra propriei sale lumi.

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.

Te simt înainte să vii,

în aroma ploii care rămâne

după ce orașul a adormit.

Te simt în tăcerea

care păstrează pașii tăi.

Fiecare mișcare a ta

plutește ca o undă invizibilă,

atingându-mă acolo

unde nici eu nu mă mai recunosc.

Privirea ta e limpezimea unui izvor,

fiecare gest - o grație fără zgomot.

Zâmbetul tău devine far

în orașul obosit,

o tăcere care luminează.

Vocea ta, chiar când tace,

răsună ca un cor nevăzut,

purificând aerul,

transformând banalul în lumină.

ochii tăi - două stele de cristal,

care nu orbesc, ci călăuzesc.

Puritatea ta pulsează delicat,

învățându-mă să privesc cu adevărat.

Dacă aș putea opri timpul

într-o clipă doar pentru noi,

să simt cum prezența ta pură

curăță gândurile și simțurile,

lăsând doar ceea ce contează:

grația, puritatea, lumina ta.

RUGĂ TĂCUTĂ

Doamne, Te caut

cu pași mici de dor,

nu în furtună

ci în fior.

În pâinea simplă,

în apa ce pică din cer,

în ziua mică

fără mister.

Când inima cade

și totu-i furtună și nor,

nu cer minuni,

ci ajutor.

Să pot ierta

să nu rănesc,

să fiu lumină

când obosesc.

Iar dacă noaptea

va coborâ,

aprinde-n mine

un „voi trăi”.

Primește, Doamne,

acest cuvânt:

puțin, dar sincer

și legământ.

Iartă-mă Doamne, căci nu știu ce fac

În fiecare zi mă trădez,te trădez fără să vreau

Dar tot o fac.

Iartă-mă Doamne, căci știi că mă va durea.

Iartă-mă Doamne, pe mine cel păcătos

Căci mi-e frică de întunericul dens

Mi-e frică de junghiul cel spătos

Iartă-mă Doamne, te rog dă-mi un sens.

Iartă-mă Doamne, căci sunt vinovat

Tot ce știu e numai păcate să fac

Cer iertare pentru tot ce-am stricat

Iartă-mă Doamne, scoate-mă din acest infinit liliac.

Supus la tăcere,

Crispat de durere,

Scrâșnea din dinți,

Îl scotea din minți 

Strigătul de ajutor 

Blocat pe interior 

Bătrânului neputincios 

Scuturat până la os 

De -o suferință cruntă 

Din existența lui măruntă,

Alunecând prin ea,domol 

Privea zările în gol.

Osândit singurătății 

Implora divinității 

Viața să și -o curme 

Pt cealaltă lume,

Eliberându-se de cruzime.

Decât să le mai deprime 

Nopți scăldate -n umbre,

Zile reci și sumbre.

De la fereastra -i fumurie 

Răzbate trist o melodie.

Ațipi bătrânu -n pripă

Și zbură pe o aripă...

Lumea in care traim este o poveste

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii, de demult,

In jurul focului, noaptea,

Pe tarmul marii.

Copii au crescut si au plecat in lume,

Spre tarmul altei mari,

Unde au povestit ce mai stiau,

Copiilor lor, si tot asa,

Pana au obosit si au uitat.

De atunci umbla de colo colo,

Copii cu copii, batrani cu batrani,

Si se privesc cu neincredere,

Ca-s prea batrani sau prea tineri

Sa se bucure de povestea

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii de demult...

Cu tălpile goale pe pământul rece alerg şi te caut pe tine , iubire .

Te caut pe străzi , te caut în parcuri , te caut în copaci , în iarbă ,

în gingaşele flori , te caut în aerul pe care îl respir , în stropii de

ploaie , te caut scurtând cerul cu privirea , în mulţimea de oameni

te caut . Bat la poarta sufletului meu şi cu emoţie aştept să-mi

răspunzi . Mă strigi de undeva şi mă chemi , mă strigi de peste

tot şi de nicăieri . Unde eşti ? Unde eşti ? Nu te văd , nu te aud ,

nu ştiu cum să ajung la tine . Am obosit căutându-te .

Mă aşez în câmpul cu flori , în iarba moale şi simt cum adierea 

vântului îmi mângâie faţa tristă , ochii din care curg lacrimi

formând un şirag de mărgăritare . Vântul îmi trece prin părul

lung asemeni unei mâini ce parcă ar vrea să îl mângâie .

Te aştept .... aştept să mă găseşti , sunt aici .... sunt aici !

Într-un labirint în care singură şi de bună voie am intrat fără

să mă gândesc vreodată dacă mai pot să ies . Îmi şoptesc că da ,

dar nu strig în gura mare . Aş vrea să am aripi să pot zbura .

Să mă înalţ sus , cât mai sus , să pot atinge cerul cu mâna .

Să pot atinge soarele , luna , stelele în cerul senin de vară ,

să pot ţine în palmă steaua care îmi zâmbeşte de câte ori 

ne privim şi care mă însoţeşte în nopţile singurătăţii mele 

şi mai apoi în dimineţile unui timp numit Azi .

Un Azi când eu ar trebui să mulţumesc , un Azi când eu 

ar trebui să primesc bucuria acestui Azi . Un Azi când trebuie

să-mi spun rugăciunea , când trebuie să eliberez frumosul

din mine , bunătatea , blândeţea , răbdarea , toate adunate

într-un buchet numit iubire . Azi când Dumnezeu îmi zâmbeşte ,

mă ia de mână şi mă plimbă prin frumuseţile acestui Azi , ca apoi

copleşită să îmi aşez capul în palmele lui şi îl rog să-mi ierte tot

ce i-am greşit acestui Azi .

Mă întorc înlăuntrul meu şi intru în fiecare cămăruţă a sufletului . 

În cămăruţa tristeţii unde depun lacrimile mele în cupa deja plină ,

în cămăruţa dorinţelor unde las o nouă şi în acelaşi timp o veche

dorinţă . Apoi , cu paşi timizi , intru uşor de parcă n-aş vrea să

deranjez , în cămăruţa iubirii  de unde cu sfială mă priveşte o gingaşă

copilă . O strâng cu drag în braţe îndemnată de ceva ce doar eu simt 

să-i cer mereu iertare . Ies din lăuntrul meu şi mă izbesc de realitate .

O realitate dură , o realitate unde mă simt singură , unde sunt singură ,

unde nu am protecţie , unde nu ştiu încotro s-o apuc , unde nu am direcţie .

Aştept ca din cerul albastru ceva magic să vină spre mine .

Nu ştiu cum , nu ştiu de ce , dar într-o zi ştiu că voi zbura . Nu-mi este frică ,

nu ştiu cum .... nu ştiu de ce .... Mă simt împovărată , dar încă mai aştept

ca ceva magic din cerul albastru să vină spre mine şi când va veni , voi fi

eliberată din temniţa gândurilor , a aşteptărilor , a speranţelor deşarte ,

a dorinţelor neîmplinite , a singurătăţii şi a luptei cu mine , a temerilor

şi a răului . Atunci voi fi doar eu , voi fi uşoară şi voi putea să zbor .

Voi zbura .... Iubire , viaţa mea va fi o mare aşteptare de tine .

Căci nici creație nu mai iese din durere

Nici lacrimi, n-am putere, 

E doar o secetă ce mă străbate.

Mi-aș dori să pot, să fac, să vreau

Dar nici vise nu mai am, dorințele nu mai există

Am rămas doar cu o senzație de neputința.

Și nici drame nu mai înghit, nici certuri, tot asemenea

Mi-a rămas doar un adânc nod în gât

Ce a început a putrezi și el, nu de mult. 

Ce chef, ce râs, ce distrare

Căci tare mult mi-e dor

De fericitele zile ”de apoi”

Când doar soarele apunea

Nu și viața din privirea mea.

Iarna-n vale coboară,

Dorm copacii din țară.

Iarna zăpadă cerne,

Liniștea de așterne.

Apa-n râu, tulburata,

E-acum gheață curată,

Dură și neclintită,

De-al ei susur lipsită.

Vântul rece vestește 

De un frig ce va crește.

Zboară prin constelații 

Pe un cer fără ceață.