FĂRĂ AXĂ

Am învățat să mergem drept

fără să știm încotro.

Busola stă pe raft,

curată, nefolosită.

 

Binele nu mai coboară din adânc,

se negociază la suprafață.

Răul nu mai sperie,

doar încomodează.

 

Am schimbat altarul

cu o masă de calcul,

iar sufletul

cu un profil editabil.

 

Nu mai căutăm adevărul,

ci versiunea care doare mai puțin.

Nu mai cerem iertare,

doar explicații.

 

Și totuși,

în tăcerea care urmează zgomotului,

se aude un pas vechi,

o chemare fără nume,

o axă care încă ține lumea

să nu cadă.


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: preot DAVID MARIAN poezii.online FĂRĂ AXĂ

Дата публикации: 6 января

Добавлено в избранное: 1

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 587

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

AȘTEPTAREA CA „MOD DE VIAȚĂ”

Sub un cer plumburiu,

o mare de paltoane grele

și căciuli de blană

stă așezată într-o tăcere resemnată,

în fața unor vitrine care promiteau multe,

dar nu ofereau nimic.

 

Sub firmele prăfuite ale

„Alimentarei” și „Gazului Metan”

timpul pare încremenit

într-un prezent continuu al lipsurilor.

 

Buteliile ruginite

nu sunt doar obiecte,

ci speranța unei flăcări

ce va încălzi o casă înghețată,

fiind purtate pe aceleași sănii

pe care copiii ar fi trebuit

să descopere bucuria,

nu povara cozilor.

 

Oamenii nu vorbesc,

privirile lor, 

pierdute în griul asfaltului murdar,

poartă greutatea

unei demnități încercate zilnic.

 

Este imaginea unei supravețuiri tăcute,

un tablou al unei generații

care a învățat

că răbdarea este singura armă

împotriva nepăsării.

 

 

Еще ...

CASA DINAINTEA TIMPULUI

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

 

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

 

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

 

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

 

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

 

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.

Еще ...

ÎNCEPUTUL ASCUNS

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

 

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

 

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

 

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

 

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

 

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

 

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

 

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

 

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Еще ...

LUMINA CE SE DĂ MAI DEPARTE

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

 

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

 

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

 

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

 

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

 

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

 

 

Еще ...

EPOCA DEGETULUI

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

 

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

 

tehnologia ne știe chipul,

vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

 

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

 

Și totuși,

prin fire și cod,

învățăm, vindem,salvăm timp,

salvăm vieți.

 

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

 

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

 

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Еще ...

EROZIUNE

Am scos cuvintele grele din limbaj:

adevăr, datorie, jertfă.

Le-am înlocuit cu variante ușoare,

ușor de purtat,

ușor de uitat.

 

Conștiința a devenit o aplicație

care se actualizează după trend,

iar binele - 

o alegere personală

cu termen de expirare.

 

Ne-am obisnuit să trăim fără verticală,

într-un echilibru comod,

unde nimic nu doare prea tare

și nimic nu obligă.

 

Am numit libertate

fuga de responsabilitate

și progres

uitarea rădăcinilor.

 

Dar noaptea,

când nu mai e nimeni de convins,

morala bate încet la ușă,

ca un oaspete vechi

pe care nu-l mai recunoaștem,

dar pe care încă îl așteptăm.

Еще ...

Стихи из этой категории

Îndemn la poezie

 

Citești un vers stingher și rece pe hârtie

Citești ideea ce nimeni nu o știe

Din a vieții poezie

Citești o strofă goală și pustie

 

Citești cuvântul ce-mi aparține mie

Și te găsește în a gândului beție

Curajul ar vrea să îți învie

Din eterna cacofonie

 

Este al meu secret și ți-l voi spune ție

Și vei vedea ideea ca formă de sclavie

Secunda cât o veșnicie

Iar viața ca o poezie

 

Te îndemn să speri și să visezi

Dincolo de orizont să vezi

Din tine și din lume evadezi

Propriul drum sa îți creezi

 

Iar de vei vrea iubire

Și ai să cauți fericire

Cineva

Te va chema, dragoste să îți ofere

Și sa parcurgeți împreună

Nenumărate geosfere

 

Ești al cuiva vers, iar cineva e rima ta

Împreună sunteți strofa ce-n epoci va dura

Din versul cel mai rece și cel mai stingher

Găsești forța să iubești, găsești forța să speri

 

Еще ...

Gura mică, intră musca!

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

Еще ...

Natalia

Amintiri din copilărie

Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...

Еще ...

Corabie în portugheză

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

 

Barco a vela

 

Querido barco a vela, você flutua no oceano aparentemente interminável,

Para quais continentes você irá novamente desta vez,

O que espera por você no seu próximo destino?

Barco a vela, barco a vela...

Por que você não me disse que gosta tanto de velejar?

Por que você não me avisou?

Por que, virando as costas para você, por um momento, você saiu do porto?

Como posso me acostumar com o vazio que você me deixou?

Como vou preenchê-lo?

Barco a vela, barco a vela...

Você era leve como um pardal,

Espero que você volte mais feliz do que onde foi,

Eu percebo que você teve que ir

Foi assim que você se sentiu

Isso é o que você pensou.

Tínhamos construído você tão bem, de madeira, o leme, o convés,

De várias folhas de vela,

Eu até anexei sua âncora,

Eu sei que não será fácil para você,

O oceano tem seus caprichos,

Você não sabe o que esperar,

Quando fica agitado e sacode você em todas as direções,

Ele só leva você pelas rotas que são mais acessíveis para ele,

Quando for difícil para você, quando você sentir que não tem como se manter à tona,

Por favor, olhe para baixo, veja a âncora anexada,

Pense que de longe, mesmo a milhares de quilômetros de distância,

Eu cuido de você, tenho você em meu coração,

É que você não está mais perto de mim para te mostrar,

Na verdade, o quanto nossa conexão significou,

(Em tom argumentativo)

Sinta-se bem, deixe ir, esqueça quem te fez,

Em duas semanas nem chegamos perto,

Se você pensa assim, a escolha é sua...

Só saiba que me importo com você, é por isso que te construí tão bem,

Como último incentivo, digo-lhe: “Não se deixe intimidar pelas tempestades que encontrará ao cruzar o oceano. Não se esqueça que depois da tempestade vem o bom tempo”.

O barco a vela:,,O que você faria? Não posso ficar um dia no Rio de Janeiro? Só um dia, é tudo que eu quero, depois voltarei para você, prometo!"

Еще ...

Piatră

Nu sunt doar o piatră să mă arunci și lovești de ziduri

Sau să mă iei de parcă aș fii un lucru de aruncat

Nu sunt doar o piatră să mă uiți sub poduri

Nu sunt nici greutatea ce o ții într-un colț ferit si de care ai uitat

 

M-ai învățat cum să tac, toata durerea s-o îndur

Mi-ai zis “să nu plângi,” ziceai mereu, “că-i slăbiciune”,

M-ai modelat și m-ai făcut să par un suflet dur…..

Dar în a pietrei suflet se sparge tot ce-ai vrut să ascunzi

 

Și când te-a durut prea tare viața, ai dat în mine

Crezând că n-am să crap, doar că m-am spart pe dinăuntru

Am zâmbit tăcută, de parcă nu mi-e greu în sine

Și m-am prefăcut că nu mă doare, că eu trebuie să fiu doar un lut pe dinăuntru

 

Și acum sunt doar un rest din ce voiai să fiu, dusă mult prea mult…..

Mi-ai dat durerea ta, mie o piatră, să-ți fie ție mai ușor

De parcă tu nu auzi nimic și eu nu pot decât gura ta să o ascult,

Dar în final te auzeai doar pe tine când eu aveam nevoie de ajutor

 

N-ai întrebat dacă mă doare, n-ai văzut nici măcar o fisură mică

Dar vreau de la mine să ști că chiar și o piatră așa ca mine simte tare

Când o ciobești și lovești de ziduri reci chiar de nu strigă

Chiar de nu moare nu rămâne la fel se sparge în bucăți grele și amare

 

Și atunci când nu o să mai ai pe cine zdrobii pe cine să doară

Ai să mă cauți bucată cu bucată în tăcerea ta deplină

Să-ți amintești de mine — piatră mută, spartă iară

Care te-a lăsat să o sfărâmi până a rămas cenușă cu ochii plini de vină.

Еще ...

Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor

 

Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut

o sete de cer și o rană de sânge.

Și am umblat prin patimi

ca un orb care simte lumina,

dar n-o poate privi.

 

Fiecare cădere m-a îmbrăcat

cu o haină mai grea,

și păcatul — strâns la piept —

a crescut ca un fiu bolnav

ce nu vrea să moară.

 

Dar Tu nu m-ai urât.

Ai stat la marginea focului,

lăsându-mă să ard

până când cenușa mea

n-a mai avut unde să se risipească.

 

Și-atunci mi-ai vorbit —

nu cu tunete,

ci cu atingerea unei suferințe

care nu mai cere iertare,

ci renaștere.

 

Patimile mele s-au făcut cruce,

și crucea — drum.

Apoi, pe lemnul rușinii,

mi-ai scris un nume nou:

Cel ce nu se va pierde,

ci, va Învia...

Еще ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍