Bătaia de pe ceas a orelor

Eu,

în mintea mea, tu

(și-n inimă, și-n suflet, și-n piele, și-n păr, și pe gene, și în ochi, și pe vârful urechilor, și pe frunte, peste tot)

Afară noapte,

Gândindu-mă la ce să-ți scriu,

am urmărit niște șoapte

(acum știu, regula numărul unu, dacă auzi șoapte, nu le urmări)

care se îndepărtau tot mai mult,

până când m-am dezis,

și-am comis

de dragul lor,

un vis.

(care nici nu mi-a plăcut)

Cred că ți-ai dat seama că astăzi,

(adică ieri…)

Dorul mi-a fost de nestăpânit,

Și mi-ai lipsit…

Pe puțin un infinit,

mititica mea 🥺,

N-am nicio îndoială

că și astăzi va fi așa,

poate chiar și mai mult,

ahhh, ajutor,

deja a început.

Știu că probabil m-ai așteptat aseară,

Îmi pare rău dacă te-am ținut trează 🥺

Ca să fim chit, o să-ți scriu diseară în timp ce dormi și îți odihnești ochișorii…

Și poți să citești ce-ți scriu, dimineață🥺

prințesa mea frumoasă.

Sper să ai o zi extraordinară,

Cu întâmplări frumoase, multe, multe,

Și ai grijă să nu te întâlnești astăzi

prea mult cu soarele,

Că o să devii și mai dulce.

Și nu cred că o să pot face față,

la și mai multă dulceață.

(Nu știu ce o să mă mai pună azi,

dorul să fac,

dar fii pregătită,

că nici eu nu știu ce-mi mai trece prin cap 😈)

E-o noapte adâncă, străină,

Cuprinsă de umbre și vise,

Și somnul mi-alunecă-n palme,

Ca o mătase de șoapte cuprinsă.

În depărtări, un greiere frânt,

Își cântă trăirea, cu sfială,

Un ceas rătăcit pe perete,

Se întrece cu el în fiecare seară.

Într-un colț, se zbate o lampă uitată,

De-un galben palid și slab,

E-o noapte perfectă de somn,

Eu nu fac nopții pe plac.

Pe tavan se-ntinde tăcerea,

Un negru dens, fără margini,

Dar somnul nu-și află puterea,

Rămâne să se întindă în pagini.

Pe geamuri se reflectă și luna,

Imensă de parcă respiră,

O lume întreaga adună,

În marea ei albă, pustie.

Privesc ba spre stele, ba la ea,

Ca un orb care nu doarme,

Și-n mine se naște întrebarea,

De ce noaptea nu doarme?!

Și mă-întreb ce vreau de la ele,

De ce le implor cu privirea?

-Poate nu cauți nimic, mi-au șoptit,

-Noi ținem trează amintirea.

Și iarăși, aceeași tăcere,

Aceeași noapte în proză,

În care sufletul meu te privea,

Nu în vise… într-o poză.

Purtai o rochie vie,

Cu valuri de culori din lalele,

Și zâmbetul tău împletea,

Întreg universului stele.

Părul îți curgea peste umeri,

Ca un râu ce ascunde secrete,

Iar în ochii tăi licurici,

Se-ngramadeau să se-mbete.

Și lumea o clipă s-a frânt,

S-a oprit în tot rostul ei,

Doar tu, un gând pe pământ,

Mai aprindeai în mine idei.

E-o noapte-mbătată de vise,

Și somnul e-o mare lucioasă,

Rămân eu cu luna, cu tine,

Și, doamne… cât ești de frumoasă!

Mereu m-am întrebat dacă-ți place mai mult ziua,

Când lumina se strecoară lin printre genele tale,

Sau dacă iubești mai mult noaptea și tăcerea,

Când cerul se scaldă-n străluciri albastre.

Dacă mă întrebi ce anotimp te descrie cel mai bine,

Aș spune că eeeeești... primăvară, pură culoare,

Că oriunde ești, lumea renaște cu tine,

Dar te regăsesc să știi, și-n toamnă, în liniștea aceea născută din ploaie.

Cum îmi imaginez eu o zi perfectă pentru tine?

Te văd într-o după amiază senină cu o carte în mâini, deschisă pe jumătate,

Cu raze de soare trecându-ți prin păr…citești absorbită,

Și alături de tine o cafea… răcită, uitată.

Aș spune deci că îți place liniștea mai degrabă,

Că vezi lucruri pe care alții le pierd,

Și totuși, în spatele acestei liniști,

Nu pot să nu observ spiritul aventuros ce-ți vibrează în piept.

Am atâtea gânduri despre tine, nespuse și vii,

Și cu fiecare vers te simt mai aproape,

Ca și cum te-aș citi din tăcerile lumii,

Un compozitor incurabil, scriind din dor pe file de noapte.

Și dacă te întrebi pe prima filă ce scrie... citez:

*Contezi pentru mine mai mult decât știu,

Mai mult decât pot vreodată să scriu,

Iar adevărul, simplu și firesc,

Când mă gândesc la tine… mă topesc 🫠!*

Nu-mi pot aminti nici ce am făcut ieri dacă mă întrebi,

Dar îmi amintesc ce spuneai tu mai demult, ca și cum cineva ar citi o poveste…

Spuneai că nimic nu este întâmplător…

Și nu este.

Tot la fel îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri,

Că ai spus tu odată că de acum suntem oameni mari si asta nu se traduce în oameni înalți,

Spuneai că oamenii mari trebuie să fie asumați

Și de atunci am început să încerc să îmi asum, să fiu mare,

Vezi?

M-ai învățat ceva, nu ne-am cunoscut din întâmplare.

Sau, îmi amintesc că într-o zi ne concentram să facem niște concentrații

Și tuturor le dădeau rezultate realiste și-mi spuneam, cum este posibil, am concentrația stricată, nu se poate,

Și te-ai uitat și tu și chiar era în concentrația aia o eroare.

Dar dacă ar fi fost doar asta…

Lângă problema aia mai era încă una și ce să vezi, la fel nu-mi dădea…

Și te-ai uitat și ai luat-o pe toate părțile și ai spus că acum sigur este greșeala mea…

Dar eu și în ziua de azi cred că era tot a ta 😈

(mă gândesc des la asta și trebuia să o zic odată și odată).

Îmi amintesc că prima oară când te-am văzut, țineai așa de frumoasă un discurs

Și nu te cunoșteam, despre cine ești nu aveam nicio idee,

Dar în mintea mea atunci a fost rostită fraza:

Doamne, ce femeie!

Tot așa într-o zi, acum trecuse ceva timp de când te știam,

Ai decis să cercetezi lumea, să o întorci cu fundul în sus,

Cu niște persoane, altele decât mine… și Doamne,

Câtă gelozie am simțit atunci…

(Încă n-am trecut peste 😡)

De fapt de atunci făceai ce făceai

Și numai pe ele le alegeai și eu și gelozia mea eram una ca alta de negre, nu ne puteai diferenția.

Altă dată îmi făceam drum intenționat la masă,

Chiar dacă nu voiam neapărat să mănânc,

Doar ca să te văd pe tine chiar și pentru o clipă…

Pentru că numai în două locuri putea fi o prințesă mică,

Ori la muncă aglomerată, ori într-un loc în care să nu-i mai fie fomică.

Ca să-ți dovedesc în continuare că nu ne-am întâlnit întâmplător,

Lasă-mă să-ți povestesc în continuare.

Când te-am întâlnit treceam printr-o perioadă grea,

Nu genul cu gânduri negre, doamne ferește,

(mereu am fost o fire rațională)

Dar la modul că simțeam că nu mă potrivesc nicăieri în lume,

Și apoi ai venit tu și fără să știi, m-ai inspirat să am puțin mai multă încredere în mine.

(Mereu am vrut să fiu ca tine…

Okay bine, nu trebuie să o spui, termină…

Știu că și eu sunt irezistibilă 😉)

Și știi ce-mi mai amintesc din acea perioadă?

Îmi amintesc că aveai un zâmbet atât de frumos,

Zâmbeai și parcă soarele se retrăgea de rușine că cineva luminează lumea mai frumos și mai bine.

Dar știi și ce mai văd eu acum… o superbă furnică,

Care nu este prea fericită.

Si nu pot să nu mă gândesc că dacă continui să-i scriu o țin în acest ciclu dureros și o umbresc… și își pierde zâmbetul ăla dulce, toamna prin frunze.

Dar înainte ca furnicuța mea să se întristeze și să-și facă tot felul de scenarii,

Vreau să știe că nu-mi doresc să plec și nu vreau să decid în locul ei… și numai gândul la asta mă doare.

Însă vreau să-i pun o întrebare la care să răspundă sincer…

Ești fericită?

Acum îmi pun și mie întrebarea asta, simt fericire?

Nu cred că simt 🥺

Mă simt singură, uneori îmi mai spun cu voce tare  că poate sunt nebună ceea ce practic mă face nebună…

Mă simt goală de mine, la fel cum lumea îmi e goală fără tine…

Și mă întreb, mă opresc și mă întreb iar dacă situația asta, așa cum este, ne face bine…

Am simțit să-ți spun toate astea, în special partea cu amintirile mele despre tine…

Nu a fost greu, a trebuit doar să dau un pupic celei mai frumoase capsule a timpului pe care o păstrez sub cheie…

Te iubesc cât toată calea Lactee 🐥!

(Noapte bună 🥺!)

La marginea lumii mele,

Tu la marginea lumii tale,

Se înălțau cuvinte între noi

Ca între copaci crengi

Și valuri peste valuri în mare.

Și frânghii de planete dezordonate,

Pe care mai calc cu un picior de univers

Să adun în buzunare de noapte

Cum spun alte planete

Mi-e dor de tine tare, într-un vers.

După ce adun suficiente sfaturi,

Mă întind ca o frunză pe stradă,

Obosită la cât am călătorit

Am în sfârșit răgaz să vorbesc în gând

Cu frunza mea preferată.

Și-ți spun într-un limbaj de toamnă

Că îmi lipsești și nu mai știu

Cum să-mi scriu dorul

Din piept, pe o coală.

De la marginea lumii mele,

M-am prins

De marginea lumii tale,

Între noi, cuvintele nu mai sunt de ajuns,

Și-au crescut aripi plutind

Și-au învățat să zboare.,

Așa cum zboară o rândunică

Prin ger

Și lună plină.

Neștiind cum să-mi scriu dorul,

Ți-am scris…

O bătaie de inimă.

Dintr-o încăpere luminoasă plină de flori,

se auzeau de zori săruturi,

nu orice fel, genul acela neobișnuit de pupici

între oameni și fluturi.

Nu spun eu asta, o spune naratorul,

eu eram parte din poveste, eram în camera cu flori alături de tine,

eu eram omul, tu erai fluturele și ai crede că poezia continuă vesel,

dar te țineam închisă într-o colivie.

Eu te iubesc și credeam că să iubești fluturi ca tine,

colorați si profunzi,

înseamnă să vrei să-i tii doar pentru tine

și să-i ascunzi.

Nu mai știu ce purtai când te-am capturat,

de vorbit nici atât, știu doar ca aveai ochii albaștri cei mai profunzi,

nu pot să neg că mi-e un dor teribili de tine de atunci.

De fluturele care nu m-ar fi lăsat niciodată să mă simt pierdută,

stricată sau poate prea mult,

ar fi stat cu mine în tăcere, dar suficient de aproape

încât să știu că nimic din toate astea nu sunt.

Știu că strofa anterioară s-ar putea

să-i adauge pe aripi greutate,

dar vreau să-l asigur pe fluturele meu

că n-am văzut niciodată în ochii lui

răutate.

Poate că nu știi să gestionezi situația,

sau poate că și eu pun o presiune prea mare,

sau poate că nici nu este vorba de niciuna din astea,

și e doar frică sau resemnare.

Eu nu pot să te judec,

însă nu mi se pare corect nici față de tine, nici față de mine

să te țin pe loc când uite, afară copacii sunt verzi

și ceilalți fluturi întreabă de tine.

Vreau doar să știi că te iubesc din tot sufletul meu,

și că o să rămâi o parte importantă din mine pe veci…

dar acum… vreau să te eliberez…

te las să pleci.

Și dacă te întorci la prima strofă, la acele din zori săruturi,

de fapt erau rămas bun,

în speranța că poate o să ne regăsim din nou ca fluturi.

Până atunci vreau să știi ca îmi doresc să fii așa de fericită încât atunci când te privești în mare,

reflexia ta să fie mai luminoasă decât e vara soarele.

În chimie, ești oxigenul meu,
Fără tine, n-aș fi eu.

În biologie, ești inima mea,
Bate doar pentru iubirea ta.

În fizică, ești gravitația,
Mă atragi mereu cu fascinația.

În istorie, ești regina mea,
Îți jur iubire pe viața mea.

În geografie, ești universul,
Tu îmi luminezi întreg mersul.

În matematică, ești soluția,
Cu tine găsesc mereu motivația.

În informatică, te declar așa:
print('te iubesc aș vrea')

În muzică, ești melodia,
Care îmi umple toată aria.

În astronomie, ești steaua mea,
Ce luminează noaptea grea.

În pictură, ești culoarea,
Ce-mi înfrumusețează zarea.

O gazda cu un zambet fals,

Un suflet rece si meschin,

Mi-au dost chiar tot,dar ce-ai ramas?

Un pahar apart si-un strop de vin...

Pasesti spre mine, îmi zambesti,

Si-ti porti intentia pe tava,

Stiam ca nu ma mai iubesti,

Si ca ai pus in vin otrava.

Cheamă-mă iubire lângă tine 

Știu că numai acolo mi-e bine,

Nu te mai teme că viața e grea

Tu ai pătruns pe furiș in inima mea.

Și ceru-i senin și nu plouă

Iubirea te-a ales și te vrea,

Fă-ți drum către mine, dimineața pe rouă

O să-ți fiu sprijin pe vreme bună sau rea.

Norul și vântul, șoptesc că e bine,

Visele noastre de fericire, înfloresc pe câmpii,

Printre atâtea ființe reci, parcă-s statui

Noi ne petrecem viața și creștem copii

Asa cum luna straluceste in apele libezi ale oceanelor 

Iar stelele ne bucura cu stralucirea lor in fiecare noapte iar frumusetea lor este de nedescris! 

Asa esti tu in inima mea frumusetea si sistralucirea ta este de nedescris iar dragostea mea pentru tine creste din ce in ce mai mult,

Infiecare noapte cand privesc luna si stelele ma aduce tot mai aproape de tine ,defiecare tata cand luna cu splendoarea ei bate in geamul meu o privesc si stiu ca este trimisa de tine sa ma veghieze ,asa ca in seara asta privesc cerul insteat si astept sa rarare luna si am sa o rog sa vina la tine sa te pazeasca si sa spuna din partea mea ,

Te iubiesc micuta mea raza de primvara te astept sa vi si sa te impratisez puternic iar noaptea cand suntem amandoi in pat si luna va veni in vizita si ne va vedea inpreuna va lumina din ce in ce mai tare pentru ca insfarsit nea vazut inpreuna asa cum soarele si luna au fost despartite din gauza dragostei lor una cu alta,

Si si se intalesc o data pe an formand eclipsa iar dragostea lor uimeste o intreaca plneta, asa suntem noi acum dar diferenta intre luna soare si noi este ca noi cand vom fi impreuna vom fi e nedespartiti si ne vom iubi neincetat iar dragostea noastra va uimi nu doar o planta si o intreaga galaxie.

Dragostea noastra va dainui peste toate galaxiile chiar si tote planetele din univers va fi uimit de dragostea si iubirea noastra

Când treci prin mine ca-ntr-un vis de vară,

Și pășești apăsat prin gândurile mele,

Mă pierd în tine, nu mai știu, e seară,

De-mi pui în suflet stele lângă stele.

Timpul se ascunde blând în serile din noi,

Când ne vorbim fără cuvinte,

Iar ochii tăi, cetate peste ploi,

Ascund taina ce ne cuprinde.

Și uneori mă-ntreb cum poți doar tu,

Să ții în palme dorul meu complet,

Să fii și stea, și gând, și început,

Și să rămâi așa, un univers întreg.

Ce n-aș da acum, offf...

Să dau timpul înapoi,

Să fim iar amândoi macar o dată 

O singură noapte din nou.

Să te strâng la piept 

Să nu-ți mai dau drumul, 

Să-ți simt inima cum bate 

Nu doar mie ca nebunul.

Un nebun ce te iubește 

Prin șoapte în liniștea nopții 

Ce ar face orice acum 

Să te simtă iar aproape.

Să-ți arate viața nouă 

Mai frumoasa ca oricând,

Frumusețe mai presus

De orice fel de cuvânt.