Insulă pustie

Dacă am fi doar noi și o maimuță pe o insulă pustie,

Probabil am mânca maimuța, ca să trăim,

Am afuma-o la rece, s-o ținem pentru zile grele,

Apoi am privi apusul împreună, până adormim.

 

Am construi a doua zi un adăpost din frunze de palmier,

Un dulap din nuci de cocos pentru colecția de piepteni ciudați,

Iar deasupra patului am avea un tablou straniu,

Cu două capete de cerbi împăiați.

 

Eu aș fi soba ta, tu soba mea,

În zilele cu ploaie tropicală,

Apoi am merge la pescuit, plini de speranță,

Dar am sfârși făcând maimuța tocană.

 

După un timp simt tot mai tare că vreau să vorbim,

Dar pentru asta mă duc să-mi adun curajul pe partea cealaltă a insulei,

Mă antrenez cu un păianjen gigant,

Mama maimuței pe care am mâncat-o

Și un trib de indieni canibali.


Și dacă supraviețuiesc

Mă întorc și-ți spun, privindu-te în ochi…

Cât de mult te iubesc!


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: AnaS poezii.online Insulă pustie

Data postării: 2 februarie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 763

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Științe exacte

Sunt aici, rătăcită de-o vreme bună,

Într-o lume abstractă, care nu-mi place deloc.

Dacă ntr-o zi o să-mi găsesc sfârșitul,

Sunt destul de sigură că va fi vina

Vreunei științe exacte, prea reci pentru sufletul meu.

 

Urăsc să lucrez cu numere,

Ele se vor perfecte, iar eu nu sunt.

Eu sunt o eroare care visează.

Și am motive să cred că numerele mele-s defecte,

Că ceva din ele nu se aliniază.

 

Imaginează-ți că am refăcut de zece ori același calcul

Cu aceleași numere și nu…

Nu exagerez când spun că

De 9 ori răspunsul ai fost… tu.

 

Așa că, dacă tot continui să-mi ocupi gândurile,

Să-mi încurci cifrele în neștire

O să încep, în cele din urmă, să cred

Că matematica nu e chiar atât de rea,

Dacă toate soluțiile duc la tine.

 

O să încerc să supraviețuiesc în lumea asta rece,

Poate încep într-un final să-i dau de cap,

Pentru că recunosc, de cele mai multe ori,

Greșesc intenționat.

Mai mult...

Când plouă

Mi-e dor de tine pe bucăți,

Ca de-o hartă ruptă-n două.

Mi-e dor de vocea ta vioaie,

Mi-e dor de tine când plouă.

 

Mi-e dor de ochii tăi ca marea,

Când din cer rămân doar ruine

Și ploaia te aduce-n gânduri la mine.

 

Mi-e dor de pleoapa ta stângă,

Cea care cade prima-n vis.

Ba nu, mi-e dor de cea dreaptă mai tare,

Ba nu, de ochiul încă deschis,

Ultima fereastră-a zilei

Când cerul s-a stins.

 

M-am hotărât: mi-e dor de pleoapele tale-amândouă,

Mi-e dor de prima picătură de ploaie care te-a atins.

 

Vreau să te văd când plouă, cât ești de frumoasă,

Cu părul ud, spunându-mi povești.

Vino măcar cu gândul lângă mine,

Să te imaginez așa cum ești.

 

Când norii se-aprind de lumină,

Ploaia mea senină.

 

Să stai în brațele mele,

Cu ochii pe jumătate-nchiși,

Iar pe obraji să-ți desenez

Cu buzele mele un vis.

Un vis în care ai trecut pe la mine

Când ploaia curgea pentru tine.

 

Să te văd cum mai ești…

Și ca pământul după furtună 

Chipul  să mi se-nmoaie

Când, înghețată de frig,

Te-ai adăpostit la mine-n suflet, de ploaie.

 

Mai mult...

Aproape de tine

Îți cuprind obrajii în palmele amândouă,

Și te privesc de parcă lumea ar fi doar pentru noi,

Atât de aproape și totusi încă aș vrea să-ți șoptesc,

Că de tine imi este… atat de dor.

 

Apoi te-aș strânge într-o îmbrățișare profundă,

Să te aduc aproape de tot dorul pe care-l simt,

Acolo, în clipa aceea în care nimic nu mai contează,

Tot dorul aș vrea să-ți cuprind.

 

Dar privirea ta albastră e acum o scânteie,

Captivă-ntr-un felinar singuratic în noapte,

Mi-e așa de dor de tine, nici nu știi,

Cât aș vrea să îmi fii aproape!

 

 

Mai mult...

În lanț

Am adormit cu gândul să-ți scriu,

Nici nu știu când m-am trezit,

Mă uit acum înspre cer puțin buimacă,

Și văd ca deja ai pictat o jumătate de răsărit.

 

Și mai văd și o stea, care se uită la un nor,

Și norul se uită la un fir de iarbă,

Și firul de iarbă se uită la un copac,

Și copacul se uită la soarele care te privește emoționat și declară că s-a îndrăgostit,

(Cât de drăguț)

Și mă uit și eu așa cu ochi angelici și plini de blândețe,

La toate câte te privesc, iubita mea floare.

Se apropie Paștele și ce prilej perfect să fim mai buni…

 

(În gândul meu sunt flori și curcubeie și multe, multe, multe modalități prin care să scap eficient de soare)

Mai mult...

Secunde albastre

Eu mă uitam mereu după privirile tale

cu timiditatea unei secunde albastre,

sperând să rămân prinsă-n ochii tăi de mare,

și astfel marea să poarte amândouă privirile noastre.

 

Ca atunci când peștii se aranjează într-un val,

în dimineți amorțite și reci ca oricare,

Să vadă-n reflexia apei dinspre mal,

doi oameni care și-au găsit locul în mare.

 

Pământul părea că și-a pierdut viața

și noul pământ era în mare și tu în lumea aceasta

vorbeai cu scoicile, cu meduzele, cu steluțele de mare dimineața,

și ai vorbit și cu mine, și-ai încercat, și ești cea mai dulce pentru asta.

 

Atât voiam să îți scriu, cred ca acum ar trebui sa dorm…

dar dacă totuși vrei să știi,

să-ți vorbesc s-a simțit

ca o zi de primăvară în care am realizat că toți copacii au înflorit… și ca o luptă cu rechini.

 

(Acum chiar gata,

Noapte bună!)

Mai mult...

Ce n-am știut să-ți spun

Am tendința să iubesc în semne de exclamare. Atunci când simt că ceva mă apasă, pun semnul exclamării la finalul emoției sperând să sperii gravitatea ei cu altă gravitate.

 

În teorie se spune că dacă nu ai nimic bun de spus, să taci… dar tot în teorie se spune că inversul cuvântului depresie este expresie. Și atunci ca să respecți ambele teorii iei din prima teorie partea cu “nimic bun de spus” si din a doua partea cu “expresie”

și iese ceva ce nu ar trebui spus, dar care are nevoie să existe în cuvinte concrete.

 

Poate pentru că tăcerea doare când se tace . Se construiește singură din durere, se așază în cele mai întunecate colțuri și începe să vorbească când prinde ocazia. Iar când în sfârșit prinde glas, cuvintele nu mai ies ordonate, ies obosite, frânte, uneori prea dure. Nu pentru că așa vrei, ci pentru că așa știe tăcerea care a tăcut prea mult să vorbească.

 

Tăcerea care nu a fost întrebată niciodată ce o face să tacă atât este catalogată ca fiind rea și niciodată ca durere. Poate de aceea ne grăbim și judecăm oamenii atât de ușor după felul în care izbucnesc și nu după felul în care au rezistat până să izbucnească. Astfel se naște un poem ce se vrea a fi întreg, dar de fapt ai văzut și tu, iese un dezastru.

 

Eu nu pot să înțeleg multe din câte se întâmplă în lume, nu pot să înțeleg de exemplu cum unii spun că animalele nu au suflet doar pentru că nu știu să vorbească… nu știu cum unii își înving frica si învață să piloteze avioane… cum unii încearcă să cucearească Everestul știind că a omorât atâtea persoane… cum te-am lăsat singură crezând că nu vrei să vorbești cu mine pentru că pentru tine (știu că o să sune dramatic) sunt o povară.

 

dar știi ce știu să fac?

 

Știu să îți scriu scrisori bune de dragoste, știu să îți scriu poezii în care fiecare cuvânt se luptă să rămână cât mai mult pe buze la tine, știu să fac rime în gândul meu înșiruind lângă numele tău unele dintre cele mai frumoase cuvinte, știu și să accept că locuiești în interiorul meu mai mult decât oricine, mai mult decât mine.

 

Sper că știi că nu sunt un om rău și nici nu consider ca tu ești sau ai fost. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar dacă am făcut-o (și știu că am făcut-o)… îmi pare așa de rău. Îmi pare rău că în loc să am grijă de inima ta, au existat momente în care am apăsat exact acolo unde te durea.  Îmi pare rău că am devenit omul care te-a făcut să suferi. Că poate te-am făcut să te simți neînțeleasă, singură și vinovată. Dacă aș putea aș lua toate astea înapoi instantaneu.

 

Singurul lucru pe care nu-l retrag totuși…

 

Orgoliul tău e un pic mai mare decât al meu 😉

 

Te iubesc sufletul sufletului meu.

 

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Trec păsări călătoare

Trec păsări călătoare,

Trec peste mine-n zbor,

Se pierd, iubito,-n zare,

Dând din aripi uşor.

 

Abia de mai văd cârdul,

Abia le mai aud,

Le-nghite-ncet Pământul

La orizont spre sud.

 

Doar eu, străin de ele,

Privind în urma lor,

Rămân cu aceleaşi stele,

Rămân cu acelaşi dor.

Mai mult...

Tată

Chipul tău nins 

De ridurile vremii

M a copleșit de plâns 

Pt trecutele decenii.

Ochii tăi blajini, 

Captivi în povestiri, 

Depănănd imagini, 

Curgeau în amintiri. 

Cu emoția culeasă 

De pe obrazul drag

Așterneai pe masă 

Pozele n șirag. 

Îmi lipsești enorm

În golurile ascunse;

Regretele discern 

Pt clipele apuse.

Tată, mâinile ți sărut, 

Ce au idem,iz de pâine, 

Adulmecăndu l din trecut, 

Ce I duc dorul azi și mâine...

 

Mai mult...

5 iulie

 

Prima dată când mi-ai dat mesaj

L-am deschis parcă era miraj

Mi-ai plăcut de la început

Când nu-mi erai deloc cunoscut

 

Apoi ca într-un vals lent , pas cu pas

Lumea amuțea și doar tu aveai glas

Ochii mei îți căutau privirea

Căci doar ei îmi puteau vedea strălucirea

 

Prima dată când mi-ai dat mesaj

Inima mea a făcut cu tine un colaj

De sentimente adunate aderent

Și doar prezența ta îmi era tratament

 

Și-am început să ne iubim ca focul pe pământ

Tot mai tare cu fiecare cuvânt

Nici unul n-a știut ce avea să fie în viitor

Nici că copacul din Eden v-a fi înfloritor

Mai mult...

Am scris

Am scris într -o zi o poezie Pe o coală albă de hârtie. Despre mine, despre tine, Despre iubirea care a unit ale noastre destine. Am scris acest vers Despre al nostru mic univers. Plin de fericire și amor... Și despre visele ce nu mor. Am scris un poem de dor Pe o foaie de hârtie. Despre un dor nemuritor, Am scris această poezie! (Poezie de Vladimir Potlog)

Mai mult...

Mai

De–ai să mai poți să mai arunci din noi tăcerea

Cu flori de Mai am să mai vin să-ți spun povești

Când o mai fi să ne vedem adu-mi privirea

Întinde-mi mâna s-o sărut pentru că ești

 

Te mai întreb de-or să mai vină zile calde

Plutind în doi să scuturăm din suflet nori

Pășind desculți să mai călcăm nisip pe plaje

În luna Mai să admirăm un câmp de flori

 

Mai povestește-mi despre lume, despre tine

Șoptind spre suflet să aducem legământ

Zâmbind cu ochii și cu inima spre mine

Căci sunt pierdut de când te văd numai în gând

 

Poate nu-ți pasă, dar tu nu ști nepăsare

Doar ai fugit crezând că sufletul e strâmb

Nu are cum căci Dumnezeu i-a dat culoare

El a vibrat atunci când tu ai apărut

 

Mai dă-mi un semn să mai rezist o primăvară

Să-mi ierți iubirea cu un strop de suflet blând

Ascunde-mi inima să  n-o  ajungă iarnă

De-are să-nghețe o va săruta pământ

Mai mult...

Arsenal

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund cuţit,

Ce până la plăsele,

În inimă stă-nfipt.

 

Cuţit ce e-ncrustat

Pe lama de argint,

Cu vocea ta cea blândă

Şi şoapte de alint.

 

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund stilet,

Ce-n inimă se-mplântă

Odată ajuns la piept.

 

Stilet care pe lamă

E încrustat cu dor,

Cu vocea ta cea dulce

Şi şoapte de amor.

 

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund pumnal,

Ce-n inimă pătrunde

Cu zimţii de metal.

 

Pumnal ce e-ncrustat

Pe lamă şi pe zimţi,

Cu vocea ta cea caldă

Şi şoaptele fierbinţi.

 

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund pumnal,

Stilet, cuţit...iubito,

Întregul arsenal!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍