Insulă pustie

Trec să-ți spun steaua mea,

în bătaia de pe ceas a orelor,

vezi șase îl bate pe cinci,

șapte îl bate pe șase și tot așa,

de neglijarea stelelor 🥺

rămase singure în noapte,

cu străluciri amare

și chipul cel mai dulce

aș fi venit într-o secundă,

dacă nu exista durerea asta de picioare

oribilă crescând…

of mititica mea, acum am ajuns,

șchiopătând, șchiopătând.

Ți-aș putea spune toate scuzele

din lume care există,

dar ce folos să le spun dacă

mi se rupe sufletul când îmi imaginez

fățuca aia adorabilă, tristă…

Să te împac cu îmbrățișări

și pupici peste tot, ești prea departe 🥺

Dar vreau să te apuc stea de pe cer,

că tu nu faci parte din categoria

stelelor neglijate.

Tu ești a mea,

și niciodată să nu crezi,

nici măcar o clipă, o secundă,

că ești ca ele, singură.

Te iubesc și știu că o dau des în bară,

(aseară am adormit pentru că nu puteam să mai suport durerea de picioare 🥺)

Îți trimit cea mai călduroasă (cu greacă pe ea), imensă, strânsă… îmbrățișare,

nu în semn de iertare… e prea puțin,

doar așa să-i cuprind toată tristețea prințesei mele,

și să simtă că o iubesc tare, tare 🥺

Să ai o zi minunată,

și sper să zâmbești astăzi mereu…

Tu nu ești o stea neglijată,

Tu ești singura și cea mai importantă stea,

de pe cerul din sufletul meu.

(Nu știu cum să te împac,

dar o să mă străduiesc astăzi,

văd eu cum fac,

să-ți apar de multe, multe ori în cap

și nu o sa te las sa lucrezi

până când nu zâmbești)

Abia aștept să te văd

și nu-ți spun ca să-ți aduc aminte,

ci doar ca să îți trec o secundă prin minte.

Când din atâtea ce trec,

trec și eu pe un gând,

nu stau decât o clipire

de frunze căzând.

Și orice frunză ce pică,

fiecare ți-ar spune înainte să plângă,

că nu-i vine să creadă de noi,

ca nu am vorbit încă.

Și ca să-ți aduc aminte,

cu fapte, nu cu cuvinte,

când te înveleai cu iasomii,

ți-am trecut iarăși prin minte,

după ce am venit de departe, departe,

căutând să învăț cum să aduc o poezie în realitate.

Nu-i vina mea,

ca dacă-i așa,

putem spune ca mintea-i a ta și a mea

și poate ca pe undeva,

noi ne traversam mințile deja.

Abia aștept să te văd și…

să-ți spun asta nu prea îmi convine,

că atunci când chiar o să te văd o să mor de rușine,

așa că îți spun și ție nu ca să știi,

Îți spun ca să îți stric puțin liniștea

Și să-ți fie și ție rușine împreună cu mine.

Și dacă după asta

există în tine vreo urmă de resentiment,

să știi că si ura-i un sentiment și o stare

deci o să iau asta cum îmi convine,

și o să se consider că ai sentimente pentru mine,

nu contează de care.

Nu ți-am mai scris de-atâta timp,

Dar te-am păstrat în fiecare apus,

Am luat albastru dintre stele

Și am scris pe cer ce nu ți-am spus.

Simți? De departe, ca-ntr-un vis,

Când mă agit, mă pierd în gând,

Cum te ating cu visul meu

Și te îmbrățișez profund.

Nu știu să-ți spun ce port în suflet,

Daaaar…

Gândește-te la luptele dintre daci și romani,

Te-ai gândit?

Așa simt când știu că iar vei fi departe,

Și că nu voi ști nimic despre tine aproximatiiiiv...

O sută de ani.

Însă știu că, de fiecare dată, îmi apari în vise,

Când mi se face dor,

Și sper ca în această sută de ani,

Să fiu un veșnic visător.

Mi-am adus aminte că, demult,

Folosindu-mi abilitățile remarcabile de detectiv Suedez

(cu surse exclusiv confidențiale, bineînțeles),

Am aflat că pe lângă tot ce te face minunată deja,

Îți place și să pictezi.

De atunci te văd ca pe un mic Van Gogh

Sosit dintr-o altă, plăpândă existență.

Nu prea semănați, tu n-ai barbă, evident,

Dar aveți aceeași nebunie divină în priviri…

Scufundată până la refuz în propriul tău univers,

O dezordine sublimă de stele ce ard, se sting și renasc.

Acum, de când te cunosc, nu mai am vreo îndoială

Că sufletul tău a fost pictat în The Starry Night.

Mă depășește cât poți fi de complexă.

Ești în lumea ta, ești în lumea mea,

Ești pictorița, ești tabloul, ești linie muzicală…

Mereu am știut că ești specială.

Încep să-mi fac griji…

Eu, pe lângă poezii, mai știu doar să fiu speaker motivațional profesionist,

Cu sfaturi de genul: „Dacă ești trist, nu mai fii trist!”

(Dar este un talent atât de ascuns, încât toți îmi spun să-l țin așa 🤷‍♀️)

Nu te mai rețin micul meu Van Gogh…

Te iubesc și somn ușor! 😇

Când mi-e dor, se scutură timpul din ramurile lui uscate,

Și cad, una câte una, amintiri cu tine, neschimbate.

Și regret…

Regret că n-am avut urechi mai adânci

să-ți ascund vocea în ele pentru zilele ca acestea.

Că n-am avut ochi mai mari,

să-mi încapă în ei fiecare colț al chipului tău.

Și regret că, uneori,

am lăsat supărările să vorbească

mai tare decât iubirea.

Pentru că, adevărul e,

oricât de îmbufnată eram pe tine,

în clipa în care te vedeam de departe,

trecând atât de frumos prin lume,

toată supărarea mea se bucura.

Încerca să mai rămână puțin așa,

dar inima mea era deschisă deja.

Cred că dorul mă face să-mi imaginez

tot felul de sfârșituri ale lumii.

Mă întreb dacă până ne revedem

o să înceapă vreun război,

dacă o să vină extratereștrii de pe Marte,

sau dacă universul o să inventeze încă o scuză

ca să ne mai țină puțin departe 😡

Iar dacă tot vorbim de crize…

nu sunt geloasă.

Doar vezi și tu acum, cu criza asta energetică, dacă aș fi în guvern,

primul lucru pe care l-aș suspenda

ar fi festivalurile 😈

Nu pentru a economisi,

Ci pentru că abia așteptam să se termine,

ca să te am din nou doar pentru mine.

Să nu te mai împart cu scene,

cu muzica,

cu luminile,

cu mii de oameni care îți furau timpul.

Să te am departe lângă mine.

Dacă ai fi aici te-aș ruga să-mi povestești cum ți-a fost,

iar eu te-aș asculta și te-aș sorbi din priviri fără să mă rețin…

Și dacă mi-ai spune că festivalul te-a făcut fericită

Aș putea să las de la mine și să înceapă să-mi placă și mie puțin.

Știi…

Cred că distanța asta este atât de grea

pentru că inimile noastre își duc dorul în același timp.

Și-mi place să cred

că, atunci când mie mi se face dor de tine,

în aceeași clipă,

undeva,

și inima ta mă caută pe mine.

Ce straniu chip au zilele dintre noi,

Și, totuși, câte nopți ne sunt aproape!

Te simt cum îmi pătrunzi în vise și, apoi

Te risipești precum lumina-n noapte.

Când se frământă nori pe cerul greu,

Și-mi tremură sub pleoape stele-n zbor,

Mă-ntreb dacă mai sunt doar eu

Cu așa plin de tine... dor.

Se scurge timpul în ritmul lui,

Cu pasul său ce duce numai înainte,

Iar tu rămâi, în gându-mi visător 

Un chip neprețuit întipărit în minte.

Și-n lungul drum, de umbre împodobit,

Încă mai sper că-n lumea asta mare,

Nu am rămas un dor neîmplinit,

Ci doar o scurtă așteptare.

Vad stele in ochii tai

vad viitorul nostru

printre stelele albe

ce stralucesc mereu.

Minunat destin avem

sa fim doar noi doi

impreuna pentru totdeauna

la bine si la greu.

Vreau sa fim precum

soarele si luna

amandoi indragostiti

si plini de speranta.

Se nasc din dor aprins tristeți îndrăgostite

În vise jaru-i stins când zorile-s ivite

Cenușă-i tot ce-ai prins în brațele mâhnite

Cărare s-o întinzi prin zilele gonite

În inimă ți-a nins cu ace iscălite

Jumate s-a încins, jumate se resimte

Prin vene ți-a împins tristeți îndrăgostite

Otrava s-a întins, durerile-s cumplite

Și sufletu-i atins, urlând nu te aude

De dragoste învins refuză să te-asculte

Iubirea l-a convins, tăcerea îl asmute

Tristețea l-a cuprins, cuvintele stau mute

De tine te-ai desprins trăind căderi abrupte

În mâna ce-ai întins găsind ciobite umbre

Cuvintele ce-ai scris pierind făr-a răspunde

Îndrăgostit e trist primind sentințe crude

Pășind spre asfințit  cărarea se desparte

În loc de paradis iei drumul către noapte

Scânteile s-au stins curgând din ochi sărate

Sub pleoape filmul trist storcându-ți diamante

Nu știu dacă durerea-mi va trece cu timpul,

Știu doar că azi, timpul îmi trece cu durere

Când doar aș vrea să-ți mai simt vinul

Și-o ultimă îmbrățișare pe piele...

Nu știu de dorul mă va lăsa vreodată,

Să sting flacăra ce în suflet se aprinde

Căci tu ești visul meu, o lume neuitată,

În care timpul nu îmi mai aparține.

Nu știu de am să pot uita cândva 

Cum zâmbetu-ți mă îmbăta ca vinul

Negândind că de tot vei pleca,

Strivind tot ce-mi dăruise destinul...

Nu știu nimic...și-ți scriu plină de gânduri 

Și printre rânduri ascund câte-un fior,

Căci al meu dor nu are margini 

Și doar așa pot umple paharul rămas gol.

arunca ma intr-o iubire tacuta, nebuna

ascunde ma prin rafturi, leaga ma de steaguri

caci doar vreau sa traiesc

legat de un apus de soare

si o pisica, un caine, o mare

valurile tulburi, veșnicele vorbe

vreau apa, aer, zapada, soare

vreau sa fiu un fulg, o frunza, un descantec

sa te scap de amaraciune

in parul tau eu sa traiesc

un fir de par purtat de vant

mai ales cand incetinesti

curaj! doar vorbe

curaj!

Iarna e grea.

Te-aș înveli

Într-o mie de geci,

Ca să nu umbli singură

Prin aceste universuri reci.

Sau poate mai bine

Te-aș înveli

Cu o îmbrățișare neașteptată,

Caldă ca ca focul din soba

Unei căsuțe mici,

Să nu-ți mai fie frig

Niciodată.

Ori ți-aș lipi papucii

De zăpada rece,

După omături grele,

Ca să am motiv

Să-ți dau toate gecile mele,

Omule de zăpadă

Scump la vedere.

Să plec a fost o mângâiere,

Un dor ascuns, o înviere.

Am înțeles ce-i de păstrat,

Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.

Din rădăcini cresc ramuri noi,

Dar nu uităm ce-i sub noi doi.

Cuvintele rămân tăcute,

Dar faptele sunt celeute.

În încheiere spun cu rost:

Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,

M-au învățat să merg spre soare,

Să las în urmă ce mă doare.