EROZIUNE

Ai venit târziu -

când în mine

iarna își întinsese imperiul de gheață,

iar inimii mele

îi crescuseră ramuri goale

ca unui copac uitat de păsări.

Tăcerile atârnau grele

ca niște nori de plumb,

iar zilele mele

erau câmpuri părăsite

peste care vântul scria

poeme de singurătate.

Și totuși ai venit.

Ca o ploaie caldă de aprilie

căzută peste un pământ însetat,

ca o rază rătăcită

care sparge vitraliul iernii.

În urma pașilor tăi

au început să foșnească muguri,

iar sângele meu

s-a umplut de lumină

ca un râu dezghețat.

Privirea ta -

două ferestre

deschise spre cer.

Zâmbetul tău-

o pasăre de aur

care mi-a învățat tăcerea să zboare.

Și astfel,

în pieptul meu

a izbugnit o primăvară neașteptată -

târzie,

dar atât de vie

încât până și iarna

a început să înflorească.

ÎNTREBARE

Trăim crezând că timpul curge,

dar poate noi curgem prin el,

lăsând în urmă

urme pe care nu le mai putem citi.

adevărul nu stă în răspunsuri,

ci în întrebările

care ne țin treji.

Fiecare „de ce”

e o fereastră

spre noi înșine.

Ne căutăm sensul

în lucruri mari,

uitând că existența

se sprijină pe clipe mici

care nu cer explicații.

Poate că libertatea

nu e să alegi totul,

ci să accepți

ce nu poate fi ales

fără să te pierzi.

Și dacă viața

nu are o concluzie,

atunci poate rostul ei

e mersul -

acest drum

pe care devenim

în timp ce trecem.

Tăcerea nu vine brusc.

Are un sunet discret

ca vibrația unui telefon

uitat pe masă.

Lumina alunecă pe pereți

fără să ceară atenție

iar ora se desface

în minute fragile.

Deschid fereastra

nu pentru aer

ci pentru spațiul dintre gânduri

unde nimeni nu mă caută.

Cuvintele rămân nefolosite

într-un colț de memorie

ca aplicații închise

care încă știu ce-au fost.

Respir mai rar

și lumea face la fel

ca și cum am fi decis

de comun acord.

Că uneori

cea mai importantă notificare

nu apare pe ecran

ci în liniștea

care rămâne.

Ne întâlnim în pătrate luminoase,

cu zâmbete ajustate

la dimensiunea ecranului.

Aici, tăcerea nu există -

doar lipsa reacțiilor.

Ne spunem viețile în fragmente,

fotografii care nu miros a timp,

emoții comprimate

într-un semn mic,

ușor de distribuit.

Prietenia se măsoară în apariții,

iar absența

devine un gest suspect.

Suntem mereu aproape,

fără să ne atingem vreodată.

Și totuși, noaptea,

când rețeaua slăbește,

rămâne ceva nepublicat:

o voce

o întrebare,

un eu care nu cere confirmare.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

Ploaia coboară încet,

ca o scrisoare din ceruri,

peste pământul crăpat

și inimile uscate

de prea multă sete și zgomot.

În stropii ei

se destramă praful vremii,

iar pământul,

asemenea unui pelerin însetat,

își ridică fruntea spre cer

și bea lumina ascunsă în apă.

Salcămii își scutură floarea în amurg,

ca niște stele pe ramuri,

iar frunzele, ucenice ale vântului,

își pleacă tâmplele sub binecuvântare.

Nimic nu vorbește

mai limpede despre răbdare

decât o sămânță;

nimic nu înțelege mai bine

taina devenirii

decât brazda

care așteaptă ploaia.

De aceea,

când cerul își revarsă darul,

nu înfloresc doar câmpurile,

ci și acele colțuri ale sufletului

pe care le credeam pierdute.

Ploaia cade.

Dar, în adâncul lucrurilor,

ea nu coboară spre pământ

ci înalță lumea spre lumină.

Mi-e somnul rupt din vise fără vină,

Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,

Tăcerea mușcă nopțile de-acum,

Iar zorii par o rană clandestină.

Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,

În care somnul să mă ia pribeag,

Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,

Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.

Târziu mă poartă noaptea către mine,

Dar somnul nu mă prinde nicidecum,

Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,

O umbră prinsă-n orele străine.

Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,

Căci somnul nu-i decât un duh străin,

Și-n trupul meu de gheață și venin,

Am hotărât să nu mai am odihnă.

La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,

Voi merge fără drum, pe-acolo unde,

E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,

Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.

Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,

Voi merge obosit, cât mai departe,

Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,

Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Slechts een woord

Willekeurig gezegd

Meedogenloos

Het slaat me neer.

het hart gelooft

Het denken meet het,

De stilte is verdwenen

Voor altijd.

Helaas is dat mijn aard,

Maar altijd in mijn gedachten zeg ik dit:

"Wordt niet boos!"

word niet boos, word niet boos

Woorden kunnen bedriegen.

word niet boos, word niet boos

Dat geen enkele woede goed is.

Misschien word je wel eens onbedoeld geraakt

In één woord: het is niet gepast.

word niet boos, word niet boos

Kom op, lach en luister naar mijn advies.

Slechts een woord

Het brengt mij zware gedachten

En alleen met hen

Het omringt mij.

Het is jaloezie

Het komt als een last

En een onbeschrijfelijke nachtmerrie

De nacht in de droom daalt neer.

Helaas is dat mijn aard,

Maar altijd in mijn gedachten zeg ik dit:

"Wordt niet boos!"

word niet boos, word niet boos

Woorden kunnen bedriegen.

word niet boos, word niet boos

Dat geen enkele woede goed is.

Misschien word je wel eens onbedoeld geraakt

In één woord: het is niet gepast.

word niet boos, word niet boos

Kom op, glimlach en luister naar het advies.

En je zult het weten

Om u te vertellen

Hoe dan ook,

iedereen die

Wordt niet boos!

word niet boos, word niet boos

Woorden kunnen bedriegen.

word niet boos, word niet boos

Dat geen enkele woede goed is.

Wordt niet boos!

Prezența mea e o magie

Parfum puternic și ciudat

Dacă îl miroși o dată

Nu mai iese neam din cap

Într-un mod misterios

Oamenii nu îi suport

Lumea o privesc cu ură

Și pe cei cu multă gură

Detașarea mea e amplă

De o mare anvergură

Cine mă va întreba

Îi voi spune că sunt laș

Dar eu, pe interior,

Am o față neînțeleasă

Care așteaptă viziunea

Omului cu-înțelepciunea

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

Un foc s-a aprins între lut și destine, 

Un suflet curat mai tresare în sine, 

Lacrimi au curs peste vremi risipite, 

Și taine ascund încercări ne-mplinite. 

Un glas se ridică din abisul tăcerii, 

Un strigăt răsună sub masca durerii, 

Nimic nu rămâne și totul e scrum, 

Un zbor se oprește la margini de drum. 

Rădăcinile mor în pământu-nghețat, 

Un vis se destramă sub cerul crispat, 

Chemarea se pierde prin ploaia de chin,

Absentă-i Lumina dintre om și destin.

A fost de mult prin anul "84,

Când la examen m-am prezentat,

Și m-am văzut admis pe locul 4,

Pe listă sus, cum n-am visat

Eram student admis încorporat,

La școala de Medicină Veterinară,

Dovada reușitei am primit la rectorat,

Și într-un suflet am fugit spre gară

Pe drum eu m-am oprit la telefoane,

Să le comunic bucuria celor de-acasă,

Către părinți și altor dragi persoane,

Să mă aștepte și să întindem masă

Țin minte cât de greu se mai intra,

Și că am fost destui de mulți pe loc,

Iar concurența mare, fidel ilustra,

Valoarea școlii și al ei practic scop

Părinții mei nimic nu au știut,

Unde va da examen fiul lor,

Doar să învăt, asta au vrut,

Și să-mi câștig pâinea ușor

Cu nota mare obținută la intrare,

Eu am avut prioritate la cazare,

Și-n camere am fost conduși fiecare,

Și rând pe rând am ieșit la plimbare

Din patru județe ne-am amestecat,

Munteni cu moldoveni și ardeleni,

Cu toții spre Iași mândri am plecat,

Și prin mutații am devenit ieșeni

..........................................

Virgil mă cheamă, bihorean băiet,

Iar eu Ion, ialomițean descurcăreț,

Eu Cezar sunt, botoșănean beget,

Iar mie Nelu-mi spune și sunt isteț

Așa a început a noastră prezentare,

La ocuparea paturilor am decolat,

Doi la etaj urcați au prins...cazare,

Iar ceilalți doi sub ei au acostat

Am început ușor, ușor să povestim,

Cine suntem și care-i țelul nostru,

Ce am făcut până acum și ce dorim să fim,

Așa ne-am cunoscut pe noi cei patru

Și fiecare având a lui părere,

Am depănat ce tot am adunat,

Dimineața era după perdele,

Asa că obosiți noi ne-am culcat

Nu-mi amintesc ce am visat,

Dar știu că totul era adevărat,

Din pat somnoroși ne-am ridicat,

La facultate cu bucurie am plecat

În amfiteatru ne-am adunat,

Îndrumătorul de an l-am aflat,

Era un doctor tânăr respectat,

Dr. Burtan, chirurgul consacrat

Asa a început a noastră instruire,

Cursuri, lucrări, emoții, tensiuni,

Cu multe acumulări și pregătire,

Examene și cu restanțe-n sesiuni

Anii de studiu au trecut necontenit,

Și la final noi diplomă am primit,

Una de doctor veterinar vestit,

Că astă profesiune ni s-a sortit

Și-n "89 repartiție computerizată,

Luată după nota obținută-n ani,

Și n-a fost pentru toți cea așteptată,

Și din prieteni unii am devenit dușmani

Când scriu suntem pe la 60 cu plus sau minus,

Și profesăm la stat sau în privat,

Profesia de medic satisfacții ne-a adus,

Noi sănătatea animală am protejat și..

Siguranța alimentară..am garantat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!