Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cătălin Teodoreanu
Дата публикации: 20 марта
Просмотры: 114
Стихи из этой категории
Tout est possible.
La vie est une scène, un vaste décor,
J’ai choisi d’être acteur, un protagoniste.
Regarder passivement ? Non, ce n’est pas pour moi,
Je prends les rênes, j’écris ma propre histoire.
Le monde se divise entre rêve et action,
Certains rêvent, d’autres font des changements.
Moi, sans attendre, je fais mon propre choix
De créer l’avenir avec mes propres mains.
La question n’est pas si je peux réussir,
Mais jusqu’où je suis prêt à courir.
Je ne suis pas juste un nom perdu dans la foule,
Ma voix résonne, ma force se déverse.
Dans un monde qui essaie de me définir,
Je tiens le stylo à la fin et j’écris ma propre histoire.
Oui, je ne suis pas parfait, mais je suis authentique,
Car l’authenticité laisse une empreinte dans le monde.
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Tâlhar pe cruce
Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,
Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,
Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,
Și sunt doar povestea unui om rătăcit.
Rămân doar ecouri de pași pe pământ,
Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.
Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,
La schimb să îi dărui bătaia din piept.
Un fum se ridică din palme spre stele,
Și eu, ca o umbră, după el mă întind,
Absorb întuneric prin mâini și prin piele,
Deodată sunt hău, și abisul cuprind.
Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,
Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid,
În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună,
Și alături de El, mă zăresc răstignit...
Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:
Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai,
Iar El, surâzând, îmi răspunse:
Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Sărăcie
Fără uși și fără geamuri îmi e casa,
Fără scaune împrejur mi-e masa,
Patu-mi este o pătură peste podele,
Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.
Atunci când soarele pe cer ardea,
Trageam un nor și îl făceam perdea,
Printre pereți când vântul șuiera,
Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.
Dar a venit la mine astăzi primăvara,
S-o găzduiesc un anotimp doar seara,
Și arăta precum o zână de frumoasă,
Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,
Și-am convenit să stea aici o veșnicie,
Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,
Și-n loc de uși aveam bujori și crini,
Și în ferestre doar roze albe fără spini,
Și în întreaga casă peste vechile podele,
Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,
Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,
Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.
Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,
Și azurul din privire o face mai frumoasă,
Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,
Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.
Voi încerca să revin
Mi-e mintea în flăcări,
Şi privirea sub ape,
Pe ale lumii cărări,
Cutreier în noapte.
Mi-e inima piatră,
Şi sufletul lut,
Cu ale lumii hoarde,
Mă încumet să lupt.
Mi-e pasul prea mare,
Şi gândul prea iute,
A lumii teroare,
Îmi transpiră pe frunte.
Mi-e viaţa prea scurtă,
Şi ţelul departe,
Prin lumea ocultă,
Încerc a răzbate.
Mi-e taina împletită,
Cu un cosmic destin,
În lumea hulită,
Voi încerca să revin.
Tout est possible.
La vie est une scène, un vaste décor,
J’ai choisi d’être acteur, un protagoniste.
Regarder passivement ? Non, ce n’est pas pour moi,
Je prends les rênes, j’écris ma propre histoire.
Le monde se divise entre rêve et action,
Certains rêvent, d’autres font des changements.
Moi, sans attendre, je fais mon propre choix
De créer l’avenir avec mes propres mains.
La question n’est pas si je peux réussir,
Mais jusqu’où je suis prêt à courir.
Je ne suis pas juste un nom perdu dans la foule,
Ma voix résonne, ma force se déverse.
Dans un monde qui essaie de me définir,
Je tiens le stylo à la fin et j’écris ma propre histoire.
Oui, je ne suis pas parfait, mais je suis authentique,
Car l’authenticité laisse une empreinte dans le monde.
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Tâlhar pe cruce
Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,
Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,
Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,
Și sunt doar povestea unui om rătăcit.
Rămân doar ecouri de pași pe pământ,
Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.
Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,
La schimb să îi dărui bătaia din piept.
Un fum se ridică din palme spre stele,
Și eu, ca o umbră, după el mă întind,
Absorb întuneric prin mâini și prin piele,
Deodată sunt hău, și abisul cuprind.
Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,
Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid,
În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună,
Și alături de El, mă zăresc răstignit...
Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:
Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai,
Iar El, surâzând, îmi răspunse:
Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Sărăcie
Fără uși și fără geamuri îmi e casa,
Fără scaune împrejur mi-e masa,
Patu-mi este o pătură peste podele,
Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.
Atunci când soarele pe cer ardea,
Trageam un nor și îl făceam perdea,
Printre pereți când vântul șuiera,
Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.
Dar a venit la mine astăzi primăvara,
S-o găzduiesc un anotimp doar seara,
Și arăta precum o zână de frumoasă,
Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,
Și-am convenit să stea aici o veșnicie,
Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,
Și-n loc de uși aveam bujori și crini,
Și în ferestre doar roze albe fără spini,
Și în întreaga casă peste vechile podele,
Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,
Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,
Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.
Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,
Și azurul din privire o face mai frumoasă,
Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,
Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.
Voi încerca să revin
Mi-e mintea în flăcări,
Şi privirea sub ape,
Pe ale lumii cărări,
Cutreier în noapte.
Mi-e inima piatră,
Şi sufletul lut,
Cu ale lumii hoarde,
Mă încumet să lupt.
Mi-e pasul prea mare,
Şi gândul prea iute,
A lumii teroare,
Îmi transpiră pe frunte.
Mi-e viaţa prea scurtă,
Şi ţelul departe,
Prin lumea ocultă,
Încerc a răzbate.
Mi-e taina împletită,
Cu un cosmic destin,
În lumea hulită,
Voi încerca să revin.
Другие стихотворения автора
Sărutul e o floare
Sărutul e o floare
Aparte, fără frunze,
Nu are nici petale,
Doar cele patru buze.
Ce dis-de-dimineaţă,
Că-i soare sau că plouă,
Se ating cum faţă-n faţă
Stau două câte două.
E floarea ce-i seduce
Pe toţi cu al său nectar,
Dă mierea cea mai dulce
Iubiţilor în dar.
Tot timpul înfloreşte
Şi poate fi culeasă
De-ndrăgostiţi prin parcuri,
Grădini, pe lângă casă.
E gingaşă din fire
Şi roşie precum focul,
Miroase a iubire
Şi dor, bat-o norocul!
Eu ştiu că seara...
Eu ştiu că seara când se lasă-ncet,
Tu pradă cazi uşor iubirii mele,
Aşa că sub salcâm te aştept,
Acum c-au răsărit şi două stele.
Şi ştiu de mijloc când am să te prind,
Că-n şoaptă îmi vei spune te iubesc,
Aşa că-n braţe te cuprind,
Acum că zeci de stele strălucesc.
Şi ştiu când părul ţi-l desfac,
Că-n ochi mă vei privi tăcută,
Aşa că ţi-l răsfir şi tac,
Acum că stele sunt peste o sută.
Şi dacă te sărut pe buze, ştiu
C-a mea vei fi iubito, de îndată,
Aşa că te sărut cu foc...târziu,
Acum când stele ard pe bolta toată.
Antidot
O dâră ca de sânge
Ni-i soarta-n astă lume,
C-un prădător feroce,
Adulmecând pe urme.
Dar care nu dispune
De colţi şi nici de gheare,
Ci-şi urmăreşte prada
Cu coasa la spinare.
Hai să fugim iubito!
Ca să scăpăm cu zile,
Să ne-ndreptăm degrabă
Spre munţii de iubire.
Şi-odată ajunşi acolo,
Mutându-ne de tot,
Să cultivăm iubire,
Al morţii antidot.
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Trec păsări călătoare
Trec păsări călătoare,
Trec peste mine-n zbor,
Se pierd, iubito,-n zare,
Dând din aripi uşor.
Abia de mai văd cârdul,
Abia le mai aud,
Le-nghite-ncet Pământul
La orizont spre sud.
Doar eu, străin de ele,
Privind în urma lor,
Rămân cu aceleaşi stele,
Rămân cu acelaşi dor.
Sărutul e o floare
Sărutul e o floare
Aparte, fără frunze,
Nu are nici petale,
Doar cele patru buze.
Ce dis-de-dimineaţă,
Că-i soare sau că plouă,
Se ating cum faţă-n faţă
Stau două câte două.
E floarea ce-i seduce
Pe toţi cu al său nectar,
Dă mierea cea mai dulce
Iubiţilor în dar.
Tot timpul înfloreşte
Şi poate fi culeasă
De-ndrăgostiţi prin parcuri,
Grădini, pe lângă casă.
E gingaşă din fire
Şi roşie precum focul,
Miroase a iubire
Şi dor, bat-o norocul!
Eu ştiu că seara...
Eu ştiu că seara când se lasă-ncet,
Tu pradă cazi uşor iubirii mele,
Aşa că sub salcâm te aştept,
Acum c-au răsărit şi două stele.
Şi ştiu de mijloc când am să te prind,
Că-n şoaptă îmi vei spune te iubesc,
Aşa că-n braţe te cuprind,
Acum că zeci de stele strălucesc.
Şi ştiu când părul ţi-l desfac,
Că-n ochi mă vei privi tăcută,
Aşa că ţi-l răsfir şi tac,
Acum că stele sunt peste o sută.
Şi dacă te sărut pe buze, ştiu
C-a mea vei fi iubito, de îndată,
Aşa că te sărut cu foc...târziu,
Acum când stele ard pe bolta toată.
Antidot
O dâră ca de sânge
Ni-i soarta-n astă lume,
C-un prădător feroce,
Adulmecând pe urme.
Dar care nu dispune
De colţi şi nici de gheare,
Ci-şi urmăreşte prada
Cu coasa la spinare.
Hai să fugim iubito!
Ca să scăpăm cu zile,
Să ne-ndreptăm degrabă
Spre munţii de iubire.
Şi-odată ajunşi acolo,
Mutându-ne de tot,
Să cultivăm iubire,
Al morţii antidot.
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Trec păsări călătoare
Trec păsări călătoare,
Trec peste mine-n zbor,
Se pierd, iubito,-n zare,
Dând din aripi uşor.
Abia de mai văd cârdul,
Abia le mai aud,
Le-nghite-ncet Pământul
La orizont spre sud.
Doar eu, străin de ele,
Privind în urma lor,
Rămân cu aceleaşi stele,
Rămân cu acelaşi dor.