Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cătălin Teodoreanu
Data postării: 20 martie
Vizualizări: 105
Poezii din aceiaşi categorie
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Nisipuri mişcătoare: tentațiile...
Am dansat până noaptea târziu
Şi un pic glisat, am mişcat şi pe manelele bubuite în difuzoare surround.
Eram înconjurat de tinerețe şi delir
Şi am rătăcit în unde de parfum şi vin,
Hipnotizat în transă de-un zâmbet clandestin,
Pierdut pe ringul iluzoriu, în ritual filistin.
Ce uşor! Ce uşor, nu-i aşa? Cum ne dezarmăm spiritual,
În impulsul unui ritm distorsionat cerebral!
Pentru o doză de gust şovăitor
Înnădiți în ispita unui fățarnic fior,
Prizonieri, unui filon de emoții şi lut trecător...
O frunză...
O frunză cade liniștită,
La a mea fereastră.
E ciudată și ruginită,
Ca și viața noastră.
O frunză se desprinde,
Ușpor de ramul întristat.
Pică și se stinge,
ca și sufletul îndurerat.
O frunză mucegăită,
A trecut în zbor.
Plânge că e zdrobită,
Ca și viața omului trecător.
Secunde de realitate
Suntem nebuni în această lume închisă,
Unde părerea diferită de alții e interzisă
Uităm să mai vorbim, cuvintele ne sunt străine,
Unde dragostea celuilalt cu greu se obține
Alergăm după nimic, și tot mai mult pierdem,
Timpul ne fuge, dar nu-l înțelegem
Bunica ne-a spus că timpul ne va salva,
Dar noi rămânem cu cârpa pe frunte, fără altceva
Mă-ta spune că „nu-i așa, dar noi știm”
Că orice lucru „bun” pe care-l facem îl plătim
Viața se rupe în fâșii de promisiuni
Și așteptăm mereu să se întâmple minuni
Patria noastră e fără valoare,
O luptă pierdută, fără onoare,
Înjurăm în ploaie, cu o voce disperată
Cristalul se sparge, dar nu știm cum și ce ne arată,
Scara fericirii se ridică, dar e mult prea înaltă,
Și sperăm să găsim ce căutăm în lumea cealaltă
Aleargă-n zadar speranța ce nu se salvează
Și când nu primim ce vrem ne enervează
Căutăm libertatea, dar nu știm cum s-o prindem,
Scânteia din noi se stinge și nu știm s-o aprindem
Fără prieteni, fără iubire, fără speranță,
Chestia asta ne ucide în fiecare dimineață.
Am dat de la mine, dar niciodată n-am primit,
Părinții ne-au bătut , dar nu s-a simțit
Prietenii ne spun „frate e doar un joc”
Dar viața te-nvață când ești în prag de noroc,
Că nu vrem să ne plecăm, dar totuși cădem
Când corupția ne sună îndată răspundem
M-am lovit de prostia ce ne-o tot spun
Și calc în picioare tot ce găsesc ca un nebun
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Plȃnge cerul
E jale sus, acolo-n cer,
Afarǎ plouǎ ne-ncetat
De-atȃta rǎu, de-atȃta chin
Şi ȋngerii s-au mȃniat.
Stropi de sȃnge cad din nori
Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,
Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,
Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.
S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții
De-un dor nebun acum cuprinși
Își leapǎdǎ pe veci povara
Şi se declarǎ azi ȋnvinși.
Şi vin din cer, ni se aratǎ,
Nu mai știu unde sǎ mai plece
Cȃnd cerul plȃnge peste noi
Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Nisipuri mişcătoare: tentațiile...
Am dansat până noaptea târziu
Şi un pic glisat, am mişcat şi pe manelele bubuite în difuzoare surround.
Eram înconjurat de tinerețe şi delir
Şi am rătăcit în unde de parfum şi vin,
Hipnotizat în transă de-un zâmbet clandestin,
Pierdut pe ringul iluzoriu, în ritual filistin.
Ce uşor! Ce uşor, nu-i aşa? Cum ne dezarmăm spiritual,
În impulsul unui ritm distorsionat cerebral!
Pentru o doză de gust şovăitor
Înnădiți în ispita unui fățarnic fior,
Prizonieri, unui filon de emoții şi lut trecător...
O frunză...
O frunză cade liniștită,
La a mea fereastră.
E ciudată și ruginită,
Ca și viața noastră.
O frunză se desprinde,
Ușpor de ramul întristat.
Pică și se stinge,
ca și sufletul îndurerat.
O frunză mucegăită,
A trecut în zbor.
Plânge că e zdrobită,
Ca și viața omului trecător.
Secunde de realitate
Suntem nebuni în această lume închisă,
Unde părerea diferită de alții e interzisă
Uităm să mai vorbim, cuvintele ne sunt străine,
Unde dragostea celuilalt cu greu se obține
Alergăm după nimic, și tot mai mult pierdem,
Timpul ne fuge, dar nu-l înțelegem
Bunica ne-a spus că timpul ne va salva,
Dar noi rămânem cu cârpa pe frunte, fără altceva
Mă-ta spune că „nu-i așa, dar noi știm”
Că orice lucru „bun” pe care-l facem îl plătim
Viața se rupe în fâșii de promisiuni
Și așteptăm mereu să se întâmple minuni
Patria noastră e fără valoare,
O luptă pierdută, fără onoare,
Înjurăm în ploaie, cu o voce disperată
Cristalul se sparge, dar nu știm cum și ce ne arată,
Scara fericirii se ridică, dar e mult prea înaltă,
Și sperăm să găsim ce căutăm în lumea cealaltă
Aleargă-n zadar speranța ce nu se salvează
Și când nu primim ce vrem ne enervează
Căutăm libertatea, dar nu știm cum s-o prindem,
Scânteia din noi se stinge și nu știm s-o aprindem
Fără prieteni, fără iubire, fără speranță,
Chestia asta ne ucide în fiecare dimineață.
Am dat de la mine, dar niciodată n-am primit,
Părinții ne-au bătut , dar nu s-a simțit
Prietenii ne spun „frate e doar un joc”
Dar viața te-nvață când ești în prag de noroc,
Că nu vrem să ne plecăm, dar totuși cădem
Când corupția ne sună îndată răspundem
M-am lovit de prostia ce ne-o tot spun
Și calc în picioare tot ce găsesc ca un nebun
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Plȃnge cerul
E jale sus, acolo-n cer,
Afarǎ plouǎ ne-ncetat
De-atȃta rǎu, de-atȃta chin
Şi ȋngerii s-au mȃniat.
Stropi de sȃnge cad din nori
Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,
Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,
Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.
S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții
De-un dor nebun acum cuprinși
Își leapǎdǎ pe veci povara
Şi se declarǎ azi ȋnvinși.
Şi vin din cer, ni se aratǎ,
Nu mai știu unde sǎ mai plece
Cȃnd cerul plȃnge peste noi
Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.
Alte poezii ale autorului
Statornic
Copacu'-n veci nu pleacă,
Rămâne-n locu'-n care
A început să meargă
Ţinându-se de soare.
Nicicând nu-şi părăseşte
Ţărâna lui natală
Şi-un pas nu se clinteşte
Decât pe verticală.
Cu drumul nu se-nvaţă,
Să plece-n alte lumi,
Statornic e, pe viaţă,
Din tată-n fiu, pe culmi.
Şi-o clipă nu se plânge
C-a fost legat de loc,
Chiar dacă poartă-n sânge
Destin de lemn de foc.
Antidot
O dâră ca de sânge
Ni-i soarta-n astă lume,
C-un prădător feroce,
Adulmecând pe urme.
Dar care nu dispune
De colţi şi nici de gheare,
Ci-şi urmăreşte prada
Cu coasa la spinare.
Hai să fugim iubito!
Ca să scăpăm cu zile,
Să ne-ndreptăm degrabă
Spre munţii de iubire.
Şi-odată ajunşi acolo,
Mutându-ne de tot,
Să cultivăm iubire,
Al morţii antidot.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Tu, iartă-mă, Hristose!
Tu iartă-mă, că-s om
Şi că sunt şi piron
Ce încă-Ţi trec prin oase.
Că-n coastele-Ţi împunse,
Eu suliţă încă sunt
Şi spin pe capul sfânt
Şi oţetul de pe buze.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Că Te tot răstignesc,
Cum tot păcătuiesc
Şi tot îmi caut scuze.
De parcă nu-Ţi ajunge
Să simţi de sânge scurse
Picioarele-Ţi străpunse,
De mii de ani pe cruce.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Sedus
Când mi-este dor de tine,
De simt că-nnebunesc,
Şi-un drum minat îmi vine
Să bat, să te-ntâlnesc.
Şi de-i lovit de obuze
Sau bombele ce cad,
Să te sărut pe buze,
Al morţii drum îl bat.
Ştiu, poate sună aiurea
Şi poate par nebun,
Dar să-ntâlnesc iubirea,
Aş bate al morţii drum.
Vezi, draga mea, iubirea
În ce hal m-a sedus,
S-ajung ca peste viaţă,
Să cred că-i mai presus.
Nici că îmi vine-a crede
Nici că îmi vine-a crede
Că a ta dulce mână,
Ce tocmai mă dezmiardă...
Va fi cândva ţărână.
Şi nici că ochii tăi,
Ce inima mi-au frânt
Cu a lor strălucire...
Vor fi cândva pământ.
Sau c-ale tale buze,
Ce azi când le sărut,
Culcaţi în iarba verde...
Vor fi cândva doar lut.
Nici că îmi vine-a crede.
Roz
Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,
Pentru că ai pictat
Lângă Adam pe Eva
Cu părul lung buclat.
Cu ochi fermecători
Şi gene languroase,
Sprâncene arcuite
Şi buze mătăsoase.
Cu gâtul graţios
Şi sân seducător,
Cu mijloc de clepsidră
Şi cel mai fin picior.
Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,
Pentru că ai pictat
Lângă Adam, femeia,
Un înger întrupat!
Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,
Îţi mulţumesc frumos,
Că în tabloul vieţii
Ai dat şi o tuşă roz!
Statornic
Copacu'-n veci nu pleacă,
Rămâne-n locu'-n care
A început să meargă
Ţinându-se de soare.
Nicicând nu-şi părăseşte
Ţărâna lui natală
Şi-un pas nu se clinteşte
Decât pe verticală.
Cu drumul nu se-nvaţă,
Să plece-n alte lumi,
Statornic e, pe viaţă,
Din tată-n fiu, pe culmi.
Şi-o clipă nu se plânge
C-a fost legat de loc,
Chiar dacă poartă-n sânge
Destin de lemn de foc.
Antidot
O dâră ca de sânge
Ni-i soarta-n astă lume,
C-un prădător feroce,
Adulmecând pe urme.
Dar care nu dispune
De colţi şi nici de gheare,
Ci-şi urmăreşte prada
Cu coasa la spinare.
Hai să fugim iubito!
Ca să scăpăm cu zile,
Să ne-ndreptăm degrabă
Spre munţii de iubire.
Şi-odată ajunşi acolo,
Mutându-ne de tot,
Să cultivăm iubire,
Al morţii antidot.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Tu, iartă-mă, Hristose!
Tu iartă-mă, că-s om
Şi că sunt şi piron
Ce încă-Ţi trec prin oase.
Că-n coastele-Ţi împunse,
Eu suliţă încă sunt
Şi spin pe capul sfânt
Şi oţetul de pe buze.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Că Te tot răstignesc,
Cum tot păcătuiesc
Şi tot îmi caut scuze.
De parcă nu-Ţi ajunge
Să simţi de sânge scurse
Picioarele-Ţi străpunse,
De mii de ani pe cruce.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Sedus
Când mi-este dor de tine,
De simt că-nnebunesc,
Şi-un drum minat îmi vine
Să bat, să te-ntâlnesc.
Şi de-i lovit de obuze
Sau bombele ce cad,
Să te sărut pe buze,
Al morţii drum îl bat.
Ştiu, poate sună aiurea
Şi poate par nebun,
Dar să-ntâlnesc iubirea,
Aş bate al morţii drum.
Vezi, draga mea, iubirea
În ce hal m-a sedus,
S-ajung ca peste viaţă,
Să cred că-i mai presus.
Nici că îmi vine-a crede
Nici că îmi vine-a crede
Că a ta dulce mână,
Ce tocmai mă dezmiardă...
Va fi cândva ţărână.
Şi nici că ochii tăi,
Ce inima mi-au frânt
Cu a lor strălucire...
Vor fi cândva pământ.
Sau c-ale tale buze,
Ce azi când le sărut,
Culcaţi în iarba verde...
Vor fi cândva doar lut.
Nici că îmi vine-a crede.
Roz
Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,
Pentru că ai pictat
Lângă Adam pe Eva
Cu părul lung buclat.
Cu ochi fermecători
Şi gene languroase,
Sprâncene arcuite
Şi buze mătăsoase.
Cu gâtul graţios
Şi sân seducător,
Cu mijloc de clepsidră
Şi cel mai fin picior.
Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,
Pentru că ai pictat
Lângă Adam, femeia,
Un înger întrupat!
Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,
Îţi mulţumesc frumos,
Că în tabloul vieţii
Ai dat şi o tuşă roz!