ÎNTRE DOUĂ REFRESH-URI

Ești începutul,

dar și sfârșitul meu blând.

Ești tăcerea care prinde glas.

Ești binecuvântarea care respiră,

femeie născută din rugăciune.

Ești primăvara din inima mea,

cuvântul nerostit

pe care-l aud doar eu,

în miezul nopții,

când Dumnezeu tace.

În al tău zâmbet

pacea se ascunde,

în mâinile tale iertarea.

Ești acea clipă

care sfințește timpul,

focul care nu mistuie

ci luminează.

Și de-ar pieri lumea

și cerul ar cădea,

tot tu ai rămâne -

răspunsul Domnului

la dorul meu de viață.

Ești primăvara din inima mea,

și în tine -

Dumnezeu zâmbești.

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.

Orașul rulează pe modul nocturn,

străzile - circuite deschise.

Ferestrele clipesc intermitent,

ca niște sateliți domestici

care ne monitorizează  somnul.

Corpul meu învață limbajul semnelor,

respiră în  impulsuri scurte,

în timp ce timpul se fragmentează

în date neclasificate.

Cerul nu mai e o promisiune,

ci o hartă de coordonate instabile.

Stelele tramsmit tăceri codate,

iar eu le recepționez

fără să știu parola.

Rămân în stare de veghe,

între carne și algoritm,

așteptând o eroare minoră

în sistemul realității

care să mă lase

să fiu viu.

Mă port pe mine

ca pe o cetate părăsită de sens,

ale cărei ziduri mai reverberează

ecoul unei vieți neasumate.

Egoismul încolțește tăcut

ca o vegetație nocturnă peste ruine,

acoperind, cu o răbdare oarbă,

urmele fragile ale celuilalt.

Sunt un om rătăcitor

în propria mea devenire,

ca un astru decăzut din orbită,

gravitațional legat de nimic.

Singurătatea mă locuiește

cu rigoarea unei legi nescrise,

ca frigul abstract al vidului

într-o materie care a uitat să ardă.

Și fug - 

nu din spațiu, nici din timp,

ci din prezentul acesta lucid,

care mă expune fără rest.

Egoist,

îmi convertesc tăcerile în drepturi,

ca un suveran iluzoriu

al unui regat interior devastat.

Prezentul mă reflectă

ca o oglindă fracturată în adevăruri,

unde fiecare ciob insistă

asupra unei identități imposibile.

În adâncul ființei mele persistă

un gol cu statut de origine,

ca o deschidere ontologică

spre un nimic fertil.

În el mă prăbușesc, ritualic,

ca o formă care își neagă conturul -

de fiecare dată când încerc

să evadez din mine.

Aș vrea să ating lacrima Ta,

nu cu degetul trupului,

ci cu inima

care a învățat să doară.

Să simt cum curge mila Ta

prin fisurile sufletului meu,

ca un râu care nu se oprește

nici atunci când piatra

nu mai vea apă.

Aș vrea să ating lacrima Ta

în noaptea în care nu Te mai găsesc,

să știu că și Tu ai plâns când eu tăceam,

că și cerul se frânge

când omul nu mai poate.

Să ating lacrima Ta

ar însemna să înțeleg iubirea,

nu cea care cere răspuns,

ci aceea care tace și vindecă.

Poate lacrima Ta e lumea,

poate e sufletul fiecărui om

care Te caută în întuneric

și se naște din nou în lumină.

Și poate că atingerea ei

nu e un gest,

ci o rugăciune

care nu mai are cuvinte.

Aș vrea doar să fiu acolo,

în clipa în care o lacrimă divină

atinge pământul

și-l sfințește.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare,

Cum negustoru-ntr-un bazar

O plată pe obiect își are.

Iar prețul nu-i deloc amar,

Când mintea stă pe-mbelșugare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare.

Mă-ncred în orele ce sar

Cu-acea malignă usturare

Alegerea că-i pe cântar

În loc prin talerul mai mare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar!

Geamu-mi deschid spre tine, toamnă

Și tare-aș vrea mai mult să povestim,

Și poate îți ghicesc într-o cafea amară

Să afli pe ce banii puțini, ni-i cheltuim. 

În fiecare an îmi furi căldura soarelui

Și mi-l trimiți așa departe de pământ,

Te lauzi că ne aduci bogății în cămară

Dar fără apa cerului, făina n-o frământ. 

Iată de ce te-am invitat s-avem o vorbă

Să-ți spun că doar în patru formați anul,

Așa că fiecare anotimp, are valoarea lui

Iar  de lipsește unul..gol îmi e hambarul. 

A înțeles părerea mea și-n casă a intrat

Am discutat vrute-nevrute...făra ghici, 

Un ceai fierbinte a cerut, că e puțin răcită

Am râs și acceptat..doar puturoșii îs calici.

 Mâna ne-am strâns și am rămas amici

Și-am stabilit să ne-ntâlnim mai des,

Și fiecare anotimp să-l prețuim, iubim

Ne-am despărțit, urându-ne...succes!

Și astăzi simt că ziua-i minunată

Iar soarele de sus ne încălzește,

Nu ține cont de ești bun sau rău

Cu raza lui pe toți ne nimerește

Răsare și omenirea o lumină

Care în întuneric se găsește,

De mult nu mai trăiește-n pace

Și în război, viața și-o irosește

Mă rog la soare să m-asculte

Ca raza s-o transforme-n scut,

Și pavăză să fie pentru mame

Și Doamne, la copii și nou născut

Dar cine-s eu în astă lume rea

Ca cineva să aibă timp de mine,

Când frică nu au nici de Domnul

Și ura cultivând, ei cred că-i bine

Dar nu voi renunța la rugăciune

Cerând ca TU, să aduci pacea,

Învață-ne să ținem Calea Dreaptă

Fă-ne puternici, să-nvigem moartea!

Atunci când necredinţa,

În tine se strecoară,

Să-ţi amăgească fiinţa,

Cu a sa îndoială.

Atunci când se întâmplă,

Să crezi că mai departe

De astă lume strâmbă,

E doar banala moarte.

Exact atunci te-ncearcă

Evenimente care,

Ce necredinţei parcă,

Se dovedesc contrare.

Şi cugetul îţi spune,

Să pui la îndoială,

C-ar exista pe lume

Doar firea materială.

Eu am o clasă
Foarte normală,
Diriga ne ține
numa morală.

Câteva fete-s ca maimuțe,
Imediat le vezi că apucă niște PUNGUȚE.
Că ș-așa le place să sufle-nțigară.

Și dacă nu-i țigară,
Le e buza umflată sus,
Cu ce dracu mai e și ăla „snus”.

E unu cât un „urs”,
Așa i-a zis pe tot drumu parcurs.
De 5 ani încoace,
Nu termină să-l provoace.

Îs câțiva șmecherași,
Deloc dezvoltați.
La riglă măsurați,
Și poate chiar concurați.

Dar îs câteva anume,
Căteva mai calme dame,
Fete mai normale.
Îs vreo câțiva băieți normali,
În ore, mai puțin vocali.
Sigur, NU perfecți,
Dar nu așa de demenți,
(Adicăă.. să fim serioși,
nu de la vârsta asta te-mbeți!!!)

Zdrobesc armura

ca să leapăd povara sufletului

și să slobozesc chinurile

ce dorm în adâncurile ființei mele.