O lume confuză

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

Nu zdruncina liniștitea pietrelor dacă nu îți duci drumul până la capăt. 

Gândurile rele ascut cuțitele. 

Lumina ne îmbrățișează prin umbră. 

Iubirea uneori e ca un tribunal — ne judecă blând, ne condamnă greu;

Într-un cerc vicios π = 0

Raza unui cerc vicios poate fi mai mare decât diametrul.

Veșnicia este clipa care refuză să treacă.

Moartea nu vine, ea așteaptă dintotdeauna.

Pe drumul greșit, umbra ne precede pașii.

Nu cere pomului roade primăvara. 

În singurătate nu uita de tine.

Nu sta in furtună dacă nu ai rădăcini adânci.

Omul nevrednic caută întotdeauna sfârșitul.

Dumnezeu tace și în tăcerea lui se află totul.

Sfârșitul e începutul nevăzut.

Infinitul încape într-o privire atunci când iubești. 

Trupul este temnița sufletului. 

Adevărul îl porți ca pe o rană ascunsă.

A găsi din întâmplare… e cadoul unei căutări pe care ai abandonat-o.

În abis te ridici spre tine însuți.

În tăcerea de după ceartă ne rănesc privirile.

Rădăcina timpului este cordonul ombilical. 

Cunoașterea crește pe rădăcina necunoscutului.

Moartea e viața care se întoarce acasă.

Evoluția desenelor rupestre s-a încheiat cu o literă

Dumnezeu locuiește în întrebările fără răspuns.

Ne întoarcem mereu din drumuri pe care nu le-am făcut.

În abis ne privim cel mai limpede chipul.

Infinitul se ascunde în ceea ce e prea mic să vedem.

Sufletul e un cer pe care trupul îl întunecă.

Cine se caută pe sine se pierde.

Moartea e singura poartă care duce la viață.

Ce este mai aproape de noi e cel mai departe de înțelegere.

Uneori chiar și întunericul poate crea umbre.

Adevărul nu are chip dar poartă mii de măști.

Cine iubește, acceptă să fie rănit.

Nimicul e plin de ceea ce nu putem cuprinde.

Timpul nu curge — noi înotăm în el.

O întrebare bună scufundă toate răspunsurile.

Singurătatea ne leagă mai strâns decât iubirea.

Adevărul se destramă în momentul în care încercăm să croim minciuni.

Fiecare clipă poartă greutatea veșniciei.

Ne apropiem, fugind unul de altul.

Răul e oglinda neputinței noastre ascunse.

Dorința ne trădează mai mult decât frica.

Nu există bucurie mai mare decât să stai la umbra copacului plantat de tine.

Singurătatea este efectul unei prăbușiri. 

Sufletul tace, dar de fapt strigă mai tare decât trupul.

Ne naștem într-un univers care ne ignoră existența.

Întrebarea corectă este mai grea decât răspunsul.

În fiecare despărțire trăiește un început nevăzut.

Cerul se deschide doar pentru cei care nu cred că există.

Moartea nu ne ia, ne readuce la ceea ce am fost dintotdeauna.

Frica ne forțează să iubim doar cu jumătate de inimă.

Mereu existăm în oglinda altuia.

Gândul care nu trezește nu ne aparține.

Libertatea e paradoxul de a alege ceea ce te închide.

Infinitul este începutul lui Dumnezeu. 

Cunoașterea absolută e lipsa de a mai întreba.

Sufletul nu se ascunde de ceilalți, ci numai de tine.

Singurul cadou nepăcut pe care il poți face trupului este o oglindă. 

În absența sensului, fiecare alegere devine sacră.

Tăcerea are cea mai bogată memorie.

Viitorul există doar pentru cei care nu-l înțeleg.

Singurătatea în doi e mai reală decât comuniunea în mulțime.

Spiritul se ridică din cadavrul timpului.

Gândul rău nu vine niciodată singur.

Liniștea e mai zgomotoasă decât toate strigătele lumii.

Noi nu privim lumea; lumea ne privește prin noi.

Eternitatea nu are timp; noi suntem cei care o măsurăm.

Nu chema toamna dacă plângi când frunzele cad.

Nu scutura umbrele trecutului dacă te-ai îndepărtat complet de lumina prezentului.

Nu tulbura adâncul apei dacă nu ai curaj să te scufunzi până la fund.

Nu deschide porțile tăcerii dacă ai nevoie de ajutor.

Nu răscoli cenușa amintirilor dacă nu ai ars complet. 

Nu te înhăma la căruța celui care folosește biciul.

În zadar plantezi pomi dacă nu-ți plac roadele lor.

Într-o zi toridă umbra fără o cană de apă nu e suficientă. 

Învață să dai din aripi înainte de a-ți crește penele.

Uneori trebuie să îți vezi în oglindă și spatele. 

Vei putea prețui puterea cuvintelor numai atunci când nu le vei mai auzi.

Schimbă cursul râului dacă ai casa pe malul său.

În oglinda lumii chipul tău să nu se reflecte.

Nu privi amurgul numai cu ochii ci cu toată ființa. 

Nu privi amurgul ca pe un sfârșit ci ca pe un nou început. 

Dacă ți-e frică de noapte nu dormi. 

Nu privi abisul altuia de pe muntele tău. 

Nu distruge temelii care au rezistat secole dacă nu poți înălța ceva mai puternic.

Nu striga în pădure dacă te sperie ecoul.

Nu mișca piatra de pe marginea prăpastiei. 

Plantează copaci pe margini de prăpăstii.

Când te afli într-un grup nu disprețui singurătatea. 

Poți intra în singurătatea altuia doar venind și tu din singurătate. 

 Nu privi stelele dacă ești orgolios.

Eu nu am haine omenești,

Ci cântec port pe mine,

Și peste cărnile trupești,

Port versuri bizantine.

O fabulă am drept cravată,

Iar la rever port un sonet,

Cu jind se uită lumea toată,

Eu le ofer câte-un verset.

Cu lungi romane-s încălțat,

Două proverbe-mi sunt șosete,

Și umblu despuiat prin sat,

Iar criticii îmi scriu pamflete.

Pe cap am o baladă lungă,

Și-o doină ce o țin la piept,

Biblioteca o îndes în pungă,

Citesc, și moartea o aștept.

Eu nu port straie ca oricine,

Ci-s îmbrăcat în poezie,

Și sunt croite atât de bine,

Că mă vor ține-o veșnicie.

Te pierde ochiul meu în peisaj,

Iar mintea caută să-ți recompună chipul,

În capul meu e-un amplu vernisaj,

Dar inima n-acceptă decât prototipul.

Și ilegal te port de atunci în suflet,

Și stau de veghe zilnic până-n zori,

Mi se preschimbă șoapta-n urlet,

Când mai întreb de tine printre trecători.

Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,

Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,

Sau poate căutarea mea este-o greșeală,

Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.

Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,

Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,

Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,

Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.

Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,

Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,

Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,

Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!

Îmi pare că te caut de o viață, 

Deși, te simt ținându-mă de mână, 

Și parcă mă privești mereu în față, 

Cu ochi mai reci ca apa de fântână. 

Din poartă-n poartă bat mereu, 

Dar nicăieri nu-i găzduire, 

Și cad zăpezi, și-i tare greu, 

Căci haina-mi este prea subțire. 

Acum și vârsta-mi pustiește calea, 

Mă izgonesc din drum și tineri crai,

Aproape zilnic mă cuprinde jalea, 

Că timp nici tu nu prea mai ai. 

Atâta vreme cât încă șanse sunt, 

Ca rătăcirea mea să-ți afle locul, 

Avântul dus de pasul meu mărunt, 

Nu-l va opri nici ditamai potopul. 

Probabil să te caut îmi e soarta, 

Probabil nu te voi găsi nicicând, 

Dar am să las între-deschisă poarta, 

Ca din greșeală cândva vei fi intrând.

Azi stau cu fruntea-n palme abătut,

Nu pot să iert nimic din ce s-a petrecut,

Peste iubirea noastră bate-un vânt ciudat,

Sărutul de pe buze sub lacrimi s-a uscat.

Se rupe cerul din senin și aprig plouă,

Pe păru-ți ud se-adună-n ciucuri rouă,

Iar floarea de mireasă își scutură petala,

În sângele-mi de mire pătrunde grabnic boala.

Și pașii noștri, ce ieri mergeau spre casă,

Se risipesc acum pe-o cale mai întoarsă,

Privirea ta mă caută, dar nu mă mai găsește,

Ca un ecou ce-și pierde glasul și-apoi se risipește.

În pieptul meu se strânge acea tăcere grea,

Ca fumul unei toamne ce arde altundeva,

Îmi spun că timpul, poate, va ști să ne dezlege,

Dar rana nerostită doar lacrimă culege.

Și totuși, printre nori, o umbră de lumină,

Se-așază blând pe inima ce încă ți se-nchină,

Că tot ce mi se-ntâmplă astăzi, nu-i decât,

Răstălmăcirea fadă a unui vis urât...

Eu, abia sositul prunc

În noua lume ce mi-i casă,

Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung

Şi moartea tânără fără de coasă.

Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,

Cu lungi urcuşuri şi abisuri,

Cu clipe mai amare ca pelinul,

Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.

Spăşit m-am adăpat din ele,

Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,

Flămând am adormit sub stele,

Ca-n zori într-o scânteie să erup.

Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.

Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,

Şi-am râs în fiecare dimineaţă,

De ursitori şi moartea cea cuminte.

Acum, de aici, din vârf de creastă,

Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,

Mă uit la prunci şi la nevastă,

Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Scuola superiore

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza -

Insegnanti pedanti

Ed esami difficili...

E oggi mi fai rabbrividire

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza! –

Scuola superiore, cimitero

Con lunghi corridoi –

Oggi non sono più io

E la mia mente fa male...

Non voglio più niente -

Scuola superiore, cimitero

Con lunghi corridoi… –

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza -

Mi hai messo al mondo

Nelle onde pesanti,

Quindi blasé...

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza!

Azi țin lungi predici în oglinzi,

C-un aer grav și gesturi cumpătate,

Și râd de mine printre dinți,

Că la mințirea lumii pun o parte.

Mai bat grăbit la tobe, ca un mut,

Ce-și ține glasul strâns între gingii,

Și mă aplaud cu un braț căzut,

De teamă să nu nasc instant orgii.

Iar când mă prinde noaptea-n inventar,

Cu visele ciuntite încet de pleoape,

Mă mut cu tot cu pernă pe hotar,

Și-aștept ca zorii zilei să mă scape.

Îmi pun pe frunte-o umbră de erou,

Când ies în parc să-i mângâi veacul,

Iar strada lungă îmi pare un cavou,

La care cioclii i-au pierdut capacul.

Privesc cum merge agale

Întreaga lume  se prăbușește

Nu-i pasă, nu se grăbește,

Nimic nu-i tulbură pașii

O adiere de vânt rebel

Mișcă o suviță fără protest

Nu privește decât înainte 

Salută parcimonios și trece

Lasă în urmă curiozitate 

Și întrebări fără răspuns 

Zilnic aceeași rutină rece

Nici o privire complice 

Niciun zîmbet interesat

Hulpavă de libertate 

Neostoită de curiozitate

Întinde mreje și lațuri

Pentru naivi, orbiți și neofiți

Ademeniți de nectarul cuvintelor

Le strecoară venin la suflet

Nesătulă de viață, fuge

Nu-i pasă, nu se grăbește,

Știe de ibovnic nu de cununie!

xxxx

Toamna este doamna vopsită-n roșu care-ți zâmbește-n fugă!

Nu te cunoaște dar îți vorbește în timp ce-și lasă să-i cadă agale câte o frunză....

(Horia Stanicel 24oct 2019-Irepetabila iubire)