Mănânc pământ..

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!

În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.

Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.

Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.

Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,

Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,

Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.

Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,

Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,

Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele

Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.

Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,

De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera

Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.

Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.

Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.

Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,

Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,

Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.

Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,

Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.

Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,

Sufletul meu mușcă rapace din lună,

Galben se scurge din cer precum mierea,

Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.

Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...

Marginea podului trosnește sub valuri,

Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,

Întunericul nopții strâns se ține de maluri.

Trec somnambulii cu priviri încruntate,

Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,

Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,

Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.

Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,

Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,

Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,

Tratez somnambulii care mișună întruna.

Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul

Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe

Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie

Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă

Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde

Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat

Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Højskole

Højskole, - kirkegård

af min ungdom -

Pedante lærere

Og svære eksamener...

Og i dag får du mig til at gyse

Højskole, - kirkegård

Af min ungdom! –

Højskole, - kirkegård

Med lange korridorer –

I dag er jeg ikke længere mig

Og mit sind gør ondt...

Jeg vil ikke have noget mere -

Højskole, - kirkegård

Med lange korridorer... –

Højskole, - kirkegård

af min ungdom -

Du gav mig til verden

I de tunge bølger,

Så blaseret...

Højskole, - kirkegård

Af min ungdom!

Trist am ajuns acum înspre amurg,

Să mă ascund la mine-n casă,

Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,

Iar glasul să mi-l sting din fașă.

De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,

Iar barba-mi mătură podeaua,

O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,

Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.

Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,

Că-mi croncăne la geam un corb anost,

Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,

Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.

Se mai aude vag la gard câte-un vecin,

Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,

Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,

Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.

Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,

Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,

Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,

Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,

Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,

Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.

Soţiei

A făcut un tort elen,

Cum nu mai găseşti de fel,

Gustul e de fond de ten,

Iar miros Coco – Chanel!

Reacţie

Soţia mea când e nervoasă,

Face scene şi suspină,

Eu, timid de după masă,

Nu fac decât pantomimă.

La dentist

Mi-am dus soacra la dentist,

Şi-am rămas profund perplex,

Că-acest doctor specialist,

Din gură-i extrase-un DEX.

Comemorare

Furioasă pe răposatul,

C-a strâns-o mereu cu uşa,

I-a făcut incineratul,

Şi-apoi i-a vândut cenuşa.

Efecte

I-am promis tot adevărul,

Când mi-am cunoscut soţia,

Iar de mint să-mi cadă părul,

Şi astfel mi-apăru chelia.

Unui pescar

Plecă-n zori la pescuit,

Vremea bună îl aţâţă,

Nada i s-a potrivit,

Pescui pe mal o fâţă.

Lui Antonio Banderas

Antonio cu barba mare,

Plimbându-se printr-un oraş,

E întrebat de-un oarecare,

Nu ai maestre…Ban de ras!

Romantică

Am invitat-o la Constanţa,

Pe-a mea superbă blondă Tanţa,

Poeme recitindu-i din prezidiu,

Am rămas…Eu şi Ovidiu!

Soţiei

O alintam răţuşca mea,

Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,

Dar după nunta pe care-o aştepta,

A început strident să măcăie.

Ispită

Când frumoasa mea blondină,

Se coborî şi ea-n piscină,

Lâng-un june fără barbă,

Apa a început să fiarbă.

Doamne, ascultă ruga mea,

Acum în seara de Ajun,

Să iei din mine ce vei vrea,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, dacă mă iubești,

Ascultă, rog, ce am să-ți spun,

De viață poți să mă sfârșești,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, știi că multe n-am,

Și nici speranțe să adun,

Îți dau și sufletul haram,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Și Domnu-n mila Sa cea mare,

Veni cu bogății duium,

Dar ei rosti cu lacrimi amare:

-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.