Mănânc pământ..

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

si daca miine va fi mult mai bine,

sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.

deja nu mai trec fiori reci prin mine,

cind imi amintesc momente fierbinti.

si daca miine vom muri in furtuna,

sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.

eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,

poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.

mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,

iar sa respiram ne va fi foarte greu.

eu stiu, sa ating tot nervul din tine,

iar tu stii, unde e sufletul meu.

uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -

zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.

dar sa stii, la final, cind punct se va pune,

viu va ramine doar unul din doi.

si, daca victoria eu voi detine,

n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.

eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine

a ochilor tai 50 de nuante de gri.

            Uneori.Vine momentul,

             În care pur și simplu 

             Recunoști.

          Cât de mult ai greșit.

           Iar greșesti 

       Și iarăși te îndrepți.

Autor Zamurca Alina 🌷 

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Stau si mii dor,mii dor de mor,

As vrea sa pot sa zbor,spre cer sa cer de la Dumnezeu ajutor...

O putere ,sa-mi dea sperante sa sper,

Ca vocea Ta o voi recunoaste ,cind o sa coboare din cer.

Sa cer de la Tine mingiiere,

De care atit de mult am nevoie...

Se spune c-adevarata viata nu-i pe pamint,

De-ar fi adevarat,acum n-as mai sta sa scriu plingind.

As astepta sa mor, sa fiu parte din eternitate,

Sa fiu fata de tine un pic mai aproape.

Mi-e dor de tine Ană,

Mi te-am zidit în oase,

Te port ca pe o rană,

Din amintiri frumoase.

Mi-e dor de părul blond,

De pielea ta bălaie,

Eu, jalnic vagabond,

Cu inima de paie.

Mi-e dor de-al tău sărut,

De zâmbetul de jună,

De timpul petrecut,

În serile cu lună.

Mi-e dor de-a ta ființă,

Mi-e dor de tot și toate,

Și stau în suferință,

Departe, prea departe.

Îți caut amintirea,

S-o pun bandaj pe rană,

Tu iartă-mi rătăcirea...

Mi-e dor de tine Ană!

Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,

Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,

Când vântul sufla neîncetat şi câinos,

Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,

C-am să plec undeva la capăt de lume,

Unde soarele se pierde-n genune,

Şi luna urlă neîncetat la pustiu,

Aruncând peste noapte praf argintiu.

Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,

C-am să zbor către lumea cea veche,

Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,

Şi-am să lupt pentru tine cu ei…

Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,

Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,

Nemurire să sufle peste ochii mei reci,

Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

Pe tâmpla mea apune-un soare stins,

Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,

Iar dorul, ca un cavaler învins,

Își scutură armura de cenuși.

Sub pleoape ți se mistuie un vis,

Ca fumul alb din vetrele străvechi,

Și-n carnea serii, blând și indecis,

Coboară-un înger, cu pașii în perechi.

Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,

Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,

Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,

Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.

Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,

Și-n tremurul luminii se destramă,

Pe limbă simt al nopții gust amar,

Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.

Chemările ne scutură în sân,

Fiori dintr-o mai veche noapte,

Și atuncea, ca un pom bătrân,

M-aplec să-ți dărui fructe coapte.

Din ochiul trist îți mușc privirea,

Pupila albă voluptuos îți mestec,

Și-ți simt pe limbă neiubirea,

C-un soi de iz demonic în amestec.

Ți-e tânguirea numai lacrimi,

Și mângâi pedestaluri de statui,

Ai oferi un suflet plin de patimi,

Dar nu oricum, oricând și orișicui.

Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,

De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,

De a umbla în pielea goală -n ceruri,

Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.

Dezbracă-ți penele de înger necăzut,

Şi desenează pe nisipul lunii crini,

Să intru-n transă când mă simt pierdut,

Să mângâi stele în timp ce tu suspini.

De ți-ar simți și Creatorul frământarea,

Tristețea unui embrion în cioc de barză,

Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,

Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.

S-a pus o ceață neagră pe pământ, 

Pe suflet, ochi și-n caractere, 

Pe unde mergem locu-i strâmt, 

Şi orbecăim smintiți după avere. 

Ne este sângele mai năclăit, mai rece, 

Și ochii în orbită scufundați, 

Uităm că viața ca un fulger trece, 

Uităm c-am fost cândva ca niște frați. 

Adulmecăm vânatul ca o fiară, 

Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin, 

Ce nu-i al nostru, e musai să piară, 

Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin. 

Ne-am preschimbat în umbre fără nume,

Purtăm în noi doar zgură și păcat,

Pe rude le mai știm doar din albume,

Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.

Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,

Nici soarele nu-l mai simțim în piept,

Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,

Și-l condamnăm pe omul înțelept .

Dar ce va fi când totul va fi scrum,

Când bogăția va rămâne o povară,

Vom regăsi spre ceruri un alt drum,

Ori vom pieri sub lacrima amară?