Mănânc pământ..

S-a dat drumul la dezmăţ,

E plină lumea de lepre,

Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,

Şi nici nu ştim de unde vom începe.

Se aude un bocet fără de speranţă,

Şi jinduiri de îngeri păzitori,

Ne atrag păcatele în instanţă,

Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.

Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,

Prăpădul prin suflet străbate,

E plin de demoni pământul, văzduhul,

Dumnezeu, de la noi se abate.

Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,

Mersul lor sună ca toaca în prohod,

Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,

Caterisiţi alături de întregul sinod.

Mormăie cete de îngeri într-un regret,

Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,

Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,

În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.

Azi cerul tainic s-a deschis,

Întreg pământu-i plin de rouă,

Și-n fața ochilor ca într-un vis,

Cu lacrimile tale iarăși plouă.

Și parcă primăvara-i oarbă,

Iar florile par lungi oglinzi,

Pe trupu-mi năpădit de iarbă,

Te-aștept tăcută să te-ntinzi.

Poruncă am să dau să vină vara,

La umbra dragostei să stai,

Și-n timpul cât se lasă seara,

Săruturi pe furiș să-mi dai.

Apoi să ningă printre ramuri,

Cu flori de crin și liliac,

Să-ți ungă pielea a lor balsamuri,

Ca în lumină să te-mbrac.

Și înfloriți să cerem la divinitate,

Să fim o noapte anotimp,

Să-mprăștiem iubire peste toate,

Și veșnicie să luăm la schimb.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Ne prăbușim sub vechile lumini,

Iar amintirile ne fac străini,

Din trup se smulge carnea fără vină,

Lăsând un suflet gol, fără lumină.

E numai noapte în privirea mea,

Iar ochii triști își caută o stea,

Dar sumbru și-nnorat e cerul,

Și peste pleoape mi se lasă gerul.

Nu poți opri ce nici n-a început,

Și nu-mi doresc ce încă nu s-a vrut,

Că-n ochii tăi se sting povești de-argint,

Pe buze reci ce încă știu să mint.

În trupu-ți zvelt iubirea astăzi plânge,

Iar mângâierea mea încet se frânge,

Ne-nvăluie un jurământ de cununie,

Ne curge-n sânge cânt și poezie...

Dar tu îmbraci al nepăsării lung veșmânt,

Cu glasul frânt în ultimul cuvânt,

Și-arunci ușor priviri ocolitoare,

Spre cel ce-ți cere îmbrățișare.

Din palme-ți cresc dureri tăcute,

Iar dorurile ard neîncepute,

Să lege tainic clipa de departe,

De pe-un tărâm de dincolo de moarte.

Se rupe viața-n umbre și în vânt,

Iar strigătul se duce în pământ,

Ne-mparte soarta-n "veche și străveche",

De parc-am fi străini, și nu pereche.

Ne rătăcim prin răni nevinovate,

Ne regăsim doar în singurătate,

Spășit, din fiecare clipă, tot mai grea,

Încerc să mai salvez câte ceva...

Apoi, iar plâng, la fel ca la-nceput,

Cu mâna-n mâna ta, pierdut,

Dar ochiul tău rămâne tot uscat,

La suferința mea de june înamorat.

Și am jurat că am să te iubesc,

Chiar dacă ție nu-ți pare că-i firesc,

E drama mea rescrisă din vecii,

Un legământ ce nu mai vrei să-l știi.

De vei uita ce te-a strivit cândva,

Din răni de foc poți iarăși învia,

Și-n brațele ce tremură de dor,

Putea-va-i strânge-un infinit amor.

Dar tu, iubirea mea pustie,

Tu mi-ai trimis singurătatea drept soție,

Iar azi în brațe țin cerul și pământul,

Să nu-mi încalc cu voie jurământul.

Voi coborî din mine ca dintr-un plan secund,

Cu trupul ca un abur și capul uriaș,

Iar moartea — o fântână cu ape fără fund, 

Îmi va sorbi trăirea din ultimul lăcaș. 

Și trupul, vechi veșmânt, se va preface-n humă,

Cu un miros de toamnă și gust de început,

Iar oasele, ca niște stâlpi înalți de spumă,

Vor sprijini uitarea în care m-am pierdut.

Dar chiar în lutul rece, sub pulbere de piatră,

Va încolți o taină din tot ce-am fost cândva,

Un arc ce-nalță-n cer o ultimă săgeată, 

Ce caută lumina să se înfigă-n ea. 

Voi fi și eu o treaptă din scara cea divină, 

Pe care urcă și coboară făpturile cerești, 

O mână de țărână ce speră să devină, 

Un bulgăre de aur în soluri nelumești. 

Voi fi o risipire de sensuri clandestine,

O liniște adâncă întinsă peste-un nume,

Ca un ecou ce uită din ce strigare vine, 

Și se preface-n umbră, rotindu-se prin lume. 

Nu voi mai fi nici dorul, acela care arde,

Nici foamea de lumină din ochiul meu de lut,

Ci doar o stea căzută din mii de miliarde,

Un punct fără hotare, în cosmosul tăcut.

Pe vremuri când copii eram,

Dormeam cu fratele de gât,

Cu aceeași lacrimă plângeam,

Și ne-mpăcam numaidecât.

Pe vremuri când copii eram,

Mușcam același colț de pâine,

Apoi cu joaca ne-ntreceam,

Și nu știam de-i azi ori mâine.

Acum mă-ntreb unde s-au dus,

Și ani, și joc, și al meu frate,

Doar părul alb îmi dă răspuns,

Și pozele îngălbenite și uscate.

Mi-s lacrimile râuri până-n cer,

Iar gândurile îngropate-n sânge,

Împovărat de ani, eu tot mai sper,

Că lacrima comună iar va plânge.

Pe geam, spre seară strălucesc,

Aceleași raze purpurii, bătrâne,

În mintea mea, e fratele, gândesc,

Venit să muște-un colț de pâine.

Sub coasa tristă stă răpusă soarta,

Deși, ne țin aceleași rădăcini,

Și eu, și el avem închisă poarta,

Iar drumul ne e plin de mărăcini.

Dear gentle reader,

Beneath the pale moonlight,

I have entered your dreams

and whispered softly

the legend of soul ties.

Slowly, you step beside me.

Hungry eyes gather in the distance.

The reality swallowing us whole

is nothing but a forgotten battlefield.

Your razor-sharp gaze is captured.

There, among dozens of rotting corpses,

stand two figures suspended in silence,

like the final pillars of a fallen temple.

The first— a broken priest.

Wounded, endlessly praying,

his trembling hands, his crooked fingers,

still searching for a fragment of mercy.

The second— a gentle demon.

Waves of warmth orbit around her.

Her sapphire eyes remain fixed upon the horizon,

calmly gazing into the endless dark.

You see them, don't you?

Remain still.

Obedience is the key.

Watch closely,

for what you are about to witness

will unsettle the deepest parts of your soul.

She senses the priest's sorrow

rising above the dead surrounding him.

His misery speaks louder than words.

"Take my hand," she whispers.

"Drink from my waters.

You have exhausted your strength

for far too long."

"My fair lady... my endless cup of hope...

How could a poor soul like mine

ever deserve to reach you?"

Like distant constellations,

their paths collide.

He drinks fiercely from the source of her light,

while she willingly holds him close,

believing compassion alone

can heal what time could not.

"How can this be?

Have I become blind

or simply mad?"

"Silence.

Ask yourself what you're truly seeing.

The truth stands before us.

It is only hidden

from those unwilling to look."

What feels like thousands of years pass.

The priest and the demon

begin studying one another.

One— cold as forged steel,

calculating,

entirely ruled by the mind.

The other— guided by razor-sharp intuition,

profound empathy,

and quiet emotional wisdom.

Again and again,

the priest manipulates, betrays, wounds,

engraving new scars into her soul.

Again and again,

the demon forgives.

Once. Twice.

Until—

something clicks.

The pattern reveals itself.

The spell dissolves.

She stands perfectly still,

frozen in time, calculating,

without anger, without reaction.

Holding every advantage,

she prepares her departure

in absolute silence.

She could have struck him down.

She could have carved wounds

deeper than those he had ever known.

But she finally understands.

This is no wounded soul.

This is a predator.

Her sapphire eyes become crystal clear.

And then—

she goes supernova.

The script shatters.

The roles reverse.

For the first time,

the priest chokes on fear.

He was clever.

Subtle as a serpent.

Yet painfully predictable.

She had always seen beyond the mask.

She understood him

better than he understood himself.

For the depth of her empathy

could only exist

because it mirrored

the depth of her own darkness.

And his downfall

would become far worse than hell.

"He searched for golden nectar,

yet stumbled upon an unknown creature."

The dead begin to vanish,

laughing into the wind.

The battlefield collapses

into an endless abyss,

opening its ancient mouth.

"Poor little priest...

At last,

you have shaken hands

with your karmic mirror."

Au înnebunit nebunii, 

Şi ne-învață ce-i frumos, 

Se întorc scârbiți străbunii, 

În mormânt cu fața-n jos. 

Surzii-aud gâlceava-n cer, 

Și o-împrăștie la muți, 

Ăștia bâlbâie-un mister, 

Și te-oprește să-i asculți. 

Orbii stau legați la ochi, 

C-au văzut minuni prea multe, 

Babe îi scuipă de deochi, 

Și citesc scripturi oculte. 

Ciungii îți dau ajutor, 

Și te țin de mână strâns, 

Tu, privești spre Creator, 

Și pufnești deodată-n plâns. 

Curg războaiele ca ploaia, 

Și mâncăm plastic și humă, 

Bolile vin cu droaia, 

Şi-arătăm ca o legumă. 

Proștii ne conduc acum, 

Și-i aplaudăm cuminți, 

Șanțul azi ne este drum, 

Şi zăpezile fierbinți. 

Vântul numai praf adie, 

Farisei cântă-n pronaos, 

Urletul e poezie, 

Și e haos Doamne... Haos! 

Egiptenii

XXXI dinastii

Dar XIX

Istorii grele, timpurii

In mii de ani surprinse

Pe pagini galbene, aurii

Prin trestii, papura

Ori pene magice

Din pasari vii

Stilouri mii si mii

In diferite feluri, 

In diferite forme de a fi

Marius Ene, Elblag, Poland, 21¹⁴

Îndulcește-mi veninul, Doamne,

căci limba mea s-a făcut șarpe

și cuvântul meu – sabie.

Am vorbit adevăr, dar fără iubire,

și adevărul rostit fără Tine

a devenit otravă.

Mușcătura mea a lăsat răni,

nu pentru că am fost nedrept,

ci pentru că n-am fost blând.

Mi-am învins frații cu judecata,

dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.

Doamne, eu nu vreau să câștig,

ci să mântuiesc.

Nu vreau să am ultimul cuvânt,

ci ultimul suspin de milă

pentru cel care greșește.

Îndulcește-mi veninul,

să nu mai usture ce ating, ci să aline.

Să nu mai tai cu glasul,

ci să cos ce alții au rupt.

Fă din fierea mea untdelemn,

din spinii mei — mângâiere,

și din firea mea aprinsă —

o candelă care luminează

fără să ardă.

Cine sunt eu să mustru?

Dacă n-ar fi fost harul Tău,

aș fi fost cel dintâi rănit,

cel dintâi vinovat.

Și poate sunt.

De aceea strig:

îmblânzește-mă, Doamne,

nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta

care transformă fiarele în miei

și focul în rugăciune.

Era alb

Fara mineci

Mirosea a cas

Si-avea nasturi de os

La-nceput

In vremea plugusoarelor

Era palton

Tras vesel prin zapada

Mai apoi

Trecut prin ani

A devenit tunica

Purtata semet pe imas

La piept

In buzunarul secret

Citeva fire de tutun

Ridica o promisiune solemna