Vântul

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

Nu mai aștept vrerea nicicui de mine,

Nu-i o decizie luată în pripă,

...mi-e scris de mult pe fiecare-aripă

Că pot să zbor frumos și în suspine...

Irina Anghel, 

București 2020

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea mireasă,

Să-mi citeşti din poezii,

Când tristeţea te apasă.

C-am să stau în colţ ferit,

Şi-am s-ascult a tale şoapte,

Retrăind cum ne-am iubit,

Prin cuvintele din carte.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea soţie,

Să asculţi doar liturghii,

Când biserica-i pustie.

C-am să reaprind altarul,

Cununându-ne iar azi,

Prefăcându-mă în amarul,

Ce-ţi şiroaie pe obraji.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Dulcea mea, amara mea,

Nu mai sta şi suferi,

Ci mă caută-ntr-o stea,

Să mă recompui din dor,

Şi o fărâmă de iubire,

Şi-am să fiu nemuritor,

Vieţuind în a ta fire.

În noaptea întunecată, într-un vis misterios,

Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.

Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,

Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.

În jurul meu se conturează forme ciudate,

Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.

Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,

Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.

Privesc în jur și văd un cer întunecat,

Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.

Pământul tremură sub pașii mei incerți,

Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.

În labirintul acesta de gânduri confuze,

Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.

Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,

Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.

În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,

Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.

Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,

Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.

Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,

Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.

Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,

Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.

Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,

În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.

Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,

Coșmarul se topește ca un fum subțire.

Mă trezesc din visul întunecat și misterios,

Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.

Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,

Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.

Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,

Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.

Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,

Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.

Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.

Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.

Învață din tot și-nvață din toate, 
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.

scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.

medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.

violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,

cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.

primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.

eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.

de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:

poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.

boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,

(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),

dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,

eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.

scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,

niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.

intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate

si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).

Sunaţi la ambulanţă oameni buni,

Să vină grabnic şi descarcerarea,

Că ţara noastră-i plină de nebuni,

Ce nu mai vor nicicând schimbarea.

Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,

Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,

Că biata ţară astăzi este pradă,

Şi-mi pare c-o salva e imposibil.

Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,

Că lent ne moare pacientul,

Străinii îi administrează false seruri,

Şi muşamalizează incidentul.

Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,

Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,

Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,

Căci ţara noastră e acum pe moarte.

Sunaţi la ambulanţă dragi români,

Şi fiţi chiar voi brancardieri,

Un cancer nu mai poţi să îl amâni,

Şi trebuie luptat din răsputeri.

Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,

Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,

Căci taţii voştri sunt inconştienţi,

Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.

Pe dealul din sat,

Sub pădure aşezat,

Un pâlc de mioare,

Paşte-n răzoare.

Oiţe ţurcane,

Cu iarbă în coarne,

Miei ne-nţărcaţi,

Şi-n piele pătaţi,

Straşnic vegheaţi,

De câinii grupaţi,

Sub fagul bătrân,

Lângă stăpân.

În a vântului şuier,

Se aude un fluier,

O doină de astru,

Cu sunet măiastru.

Pădurea străbate,

Iar păsări mirate,

Se-ntrec a cânta,

Şi-n zbor a dansa.

Mioarele pasc,

Sub doine de basm,

Încet le îngână,

Câinii din stână.

Întreci tu stăpână,

Şi cântul de zână,

Doineşti ciobăniţă,

Precum o crăiţă.

Cu părul de soare,

Dă turmei ocoale,

La miei le doineşte,

Cu triluri celeste.

A lor ciobăniţă,

Cu trup de zeiţă,

Cu chip îngeresc,

Şi mers nelumesc,

Cu pielea de lapte,

Cu buzele coapte,

Ochii safire,

Sclipind de iubire,

Îi poartă în braţe,

Le pune şi moaţe,

Roşii ca focul,

Să pască norocul.

Amurgul se-arată,

Câinii iar latră,

Ciobăniţa tresare,

În stâna apare.

Dinspre pădure,

Încep iarăşi să urle,

Lupii flămânzi,

Cu ochii bolânzi.

Din cingătoare,

Ia fluierul mare,

Şi începe uşor,

O doină de dor.

Lupii tot urlă,

Ciobăniţa din surlă,

Mai tare doineşte,

Pe lupi îmblânzeşte.

Se văd luminiţe,

În poieniţe,

Sunt ochii de lup,

Cum stau şi ascult.

Până în zori,

În câmp cu mohori,

Ciobăniţa doiniră,

Pe lupi îmblânziră.

A doua zi iar,

Un cântec bizar,

Doineşte cu foc,

Şi prinse în joc,

Oiţe cu lupi,

Miei cu căţei,

Lupi cu căţei,

Oiţe cu miei.

Ciobăniţa doineşte,

Pădurea huieşte,

Iarba mult creşte,

Stâna domneşte.

Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,

Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,

Acolo unde timpul sărută uitarea,

Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.

Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,

La pieptul tău ca un copil mă ascund,

Mângâierea adusă îmi alină orice durere,

Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.

În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,

În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,

Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,

Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.

Trecut-au anii ca o clipă,

Cuib îşi făcuse şi uitarea,

Şi doar fotografia de sub sticlă,

Îmi mai trezea ardoarea.

 Străbat cu gându` împovărat de ani,

Încet a timpului cărare,

Căci pe băncuţă sub castani,

A mea iubire e... ori mi se pare?

 Cu pasul lent şi mult prea mic,

Sfios ca-n anii tinereţii,

Mă simt un june de bunic,

Ce dă răscoală vieţii.

 Şi îmi ridic rebel reverul,

Aprind şi o ţigară ca boem să par,

Prin fumul rotocoale priveam cerul,

Şi mă gândeam cam cum s-apar.

 Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,

Cum să îmi fac intrarea-n scenă,

Trecuse timpul prea în grabă,

Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer am coborât,

Băncuţa era goală …

Îmi las reverul hotărât,

Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,

Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,

Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,

Căci gându-mi este obosit.

Luna stă să nască,

Și urlă la lup,

Moașa-i pământească,

Însă n-are trup.

Soarele-i poznașul,

Ce-a produs pricina,

Se ascunde lașul,

Ca să-i uite vina.

Roșie, pustie,

Stă tristă și plânge,

Parcă-i o stafie,

Înmuiată-n sânge.

Mâine în zori de zi,

Spune un oracol,

Ea va zămisli,

Un mare miracol.

Soare nu va fi,

Nici Lună completă,

Ci ne vom trezi,

C-un pui de cometă.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.