Oare de ce doar unii...!

Astăzi mai mult ca niciodată 

Gândul îmi fuge fără oprire, 

Și-l las să văd unde mă duce 

Poate spre-un loc de fericire. 

Mă trece prin copilăria mea 

Și prin sătucul de sub deal, 

Vrea să-mi arate ce lipsește 

Din viața vie..a omului rural. 

Privirea mi-o rotesc în juru-mi 

Poate zăresc vreun cunoscut, 

Dar nici țipenie de vreo ființă 

Și simt că satul...este pierdut. 

Mă-ndrept ușor și înspre școală 

Dar nu mai văd decât paragină, 

Mă întristez și cu amar rostesc 

Ăsta-i prezentul cu a lui...pagină. 

Cobor pe vale către Siretul mic 

Că mare el a fost cândva, odată, 

Și mă opresc lângă izvorul rece 

Care îmi dă...apa binecuvântată. 

Dezamăgit de ce-am văzut în sat 

Vreau gândul să mi-l cert puțin, 

Dar cum să-mi mint eu adevărul 

Să neg c-am devenit, copil...străin. 

Totuși,  viața curge nu se oprește 

Și timpul din păcate nu revine, 

Gândului, în gând..îi mulțumesc 

Și sper că-n timp...ne va fi bine!

Fluieră un tren în gară

Ușile larg se deschid,

Însă nimeni nu coboară

Și nici nu se mai închid

Stau mirat mă uit la el

Și nimic nu înțeleg,

Ieri mi-a spus ca vine astăzi

De pe front al meu coleg

Nu mai am răbdare, urc

Să verific prin vagoane,

Și-ntâlnesc pe culoar

Un barbat și trei persoane

Lung privesc cu tâlc la ele

Și deodată ochiu-mi plânge,

Când o văd pe a lui mamă

Cum în brațe puiu-și strânge

Doar acum pot să-nțeleg

Când văd jos un cărucior,

Și de unde atâta plânset

Când copilu-i-ntr-un picior

Mă apropii să-l îmbrățișez

Pe amicul din copilărie,

Care-mi spune printre dinți

Am căzut rănit...la datorie

Nu mi-a zis că s-a-nrolat

Și s-a dus pe front să lupte,

Dar cunosc cum îmi spunea

Răul doar din radăcini se rupe

Desigur vorbea despre dușmani

Care-au atacat mârșav Ucraina,

În timp ce el lucra peste hotare

Iar rușii i-au furat țara și doina

Am coborât cu grijă pe peron

Și-am stat la vorbă pe o bancă,

Mi-a spus ce n-aș fi vrut s-aud

Si c-are-n piept o rană adâncă

Într-un târziu ne-am despărțit

Fără a înțelege de ce-i război,

De ce-au murit atâțea oameni?

Și, de ce există vrajbă între noi?

Dă-mi Doamne înțelepciune

Să pătrund în gândul omului,

Nu pentru-a afla ceva secrete

Și, să mă feresc de forța răului.

Dă-mi Doamne multă răbdare

Si-mi stopează a mea pornire,

Fă-mă blând precum e mielul

Și părtaș în Cer...la nemurire.

Dă-mi în casă Doamne bogăție

Dar, nu bani, averi și doar iubire,

Să pot dărui și face fapte bune

Din ce-am strâns și este ispitire.

Dă-mi și mie Doamne sănătate

Și în trup și-n mintea-mi rătăcită,

Iar când cad Te rog, Tu mă ridică

Și ferește-mă s-alunec în ispită.

Nu-mi da Doamne cât pot duce

Că sunt pe pământ copilul Tău,

Doamne, doar trimite-mi încercări

Să mă-ndrept...pe drumul meu.

Te uiți la noi și somnul ni-l veghezi

În timp ce-ntorci aluatul în covată,

Aștepți puțin să prindă să dospească

Tingirea în cuptor o-mpingi cu o lopată

Văd cum șiroaiele îți curg pe frunte

Dar nicicum din muncă nu te opresc,

Cu un batic le ștergi și-un ochi arunci

La pâinile ce în cuptor se rumenesc

Lângă o plită te-așezi  și lung privești

Fără a ști unde privirea se-ndreaptă?

Stai pe un scaun și jarul scormonești

Ca pita să nu ardă și să se facă coaptă

Ne crede pe toți că încă dormim

Și nu vrea somnul să ni-l trezească,

Nici eu nu simt s-arăt că-s treaz

Și-o las cu plapuma să ne-nvelească

Cred c-am ațipit pentru un timp

Și am ratat cum pita este scoasă,

Am tresărit și iute din pat am sărit

Când mama a zis..copii veniți la masă

.................................

A fost demult când mama ne cocea

Cuptor de pită și turtă si alte minunății,

Până-ntr-o zi când s-a oprit în a găti

Și a plecat la Cer..să ia masa cu sfinții!

Ce buni prieteni am fost odată

Când mult mai tànăr eu eram,

Încredere-am avut în oameni

Trădarea pe atunci nu o știiam

Ne întâlneam pentru distracții

Găsind prilejuri pentru asta,

Ce bucurie mai aveam în suflet

Când masa o-ntindea nevasta

În jurul mesei abia-n-căpeam

Dar se găsea loc pentru fiecare,

Gustam și un pahar de băutură

După atâtea feluri de mâncare

Tot timpul era o bună dispoziție

Când împreună petreceam,

Mereu trăgeam câte-o cântare

Vecinii din somn noi îi trezeam

Țin minte că nu era supărare

Unii cu alții mereu glumeam,

Astăzi am fost noi la butoane

Mâine e rândul vostru la bairam

Și cum nimic nu ține-o veșnicie

Iar timpul ne-a mușcat din ani,

După o viață lungă de prietenie

Câțiva din ei îmi sunt dușmani

Când te gândești din ce motive

Noi spatele ni l-am întors,

Aș spune...minte n-am avut

Când ne-am certat de la un borș

................................

Cum timpul are sens doar înainte

Și niciodată nu s-a oprit minutul,

Bine ar fi să ne iertăm pân'a ne duce

Să-ne-mpăcăm și să uităm trecutul!

I-am văzut mergând pe stradă,

Cu priviri atente la ceru-nourat,

El i-a arătat pe stâlp o barză,

Ea a zâmbit, că pasărea-zburat

Sunt de ceva timp împreună,

Și noi am vrea să fim bunici,

Și ne dorim ca ei să spună,

Că vom avea de crescut prunci

Noi ne dorim să educăm nepoți,

Simțind că timpul nostru trece,

Iar să-l oprești pe loc nu poți,

Și știm că fiecare trebuie să plece

Dar nu e zor și nici o grabă mare,

Și știm că toate vin la timpul lor,

Iar când e dată binecuvântare,

Și așteptarea trece mult mai ușor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Plouă mărunt pe pămînt,
Frunzele aurii de pe crengi se desprind.
Afara se-aude un vuiet de vînt, 
Trist, pe fereastră privesc, copleșit de un gînd...

Soarele nu mai lucește acum,
Iarba verde se transformă în scrum.
Norii negri se adună pe cer,
Natura e nudă, animalele pier.

Copilașii nu mai aleargă pe drum,
Aerul pur se îmbibă cu fum.
Totul e mort, adormit, amorțit,
De veșmintele sale pămîntul s-a despărțit...

cel mai mult timp petreci în trecut

deșirând viața ca pe un pulover vechi

lăsat în uitare

mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc

și anchior

să fie cool

vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem

cu ață de altă culoare

îți vei face un ceai chinezezc

și vei fuma o țigară

cât timpul se încolăcește în jurul tău

ca un șarpe

îți amintești ultimul sărut

primit într-o dimineață geroasă de februarie

prima noapte de dragoste

alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte

pe care nu știi niciodată unde să le pui

și  în ce ordine

noroc că de-o  vreme nu se mai întâmplă nimic

n-a mai rămas loc să adaugi și altele

tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite

ale sufletului

celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece

tot mai inaplicabilă

în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială

de respingere

starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp

liberă…

Viață scumpă, viață scurtă,

Ești un chin și ești o luptă.

Ești ca pelinul de amară,

Și dulce ca mierea de vară.

Ai zile senine, ai zile cu nori,

Ești și furtună uneori.

Tu ești apă de izvor,

Iar alte ori un val nimicitor.

Mă lași să urc și mă cobori,

Și tot repeți de-atâtea ori.

Azi mă vindeci, mâine rănești,

Prin bine și rău mereu tot pășești,

Dar te iubesc așa cum ești!

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

Era odată o Căţea cam gură-cască 

Ce de nimic nu se îngrijea.

Cum îi venise vremea ca să nască

        Şi nici o locuinţă nu găsea,

        O megieşă s-a-ndurat să-i dea

        Modestul ei coteţ cu împrumut.

        Dar, mai târziu, venind să şi-l reia,

        Un pic de păsuire tipa i-a cerut.

        Erau căţeii mici, mai trebuia

        Să stea puţin în ea…

        Iar când şi păsuirea a trecut,

        S-au ivit în prag cu toţii,

        Mârâind, rânjindu-şi colţii.

        – Scoate-ne, de eşti în stare! 

        Nu-mprumuta nimic, nicicînd,

        Unor mişei le spunea:

        Vei regreta cît de curînd:

        Căci, de la ei,

        Cu greu mai poţi ceva-ndărăt să iei!

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.