Semne...

 

Și iarăși mi se-arată semne,

În nori și vântul ce adie,

Pădurea umblă după lemne,

Iar înțelepții seamănă prostie.

 

Orbecăie azi orbii pe frânghie,

Sub bocet lung de cucuvea,

Iar muții vor miraculos să știe,

Să cânte gospel și manea.

 

Din scârba lumii plouă cu dejecții,

Plămânu-mi șuieră ca vântul,

E toată omenirea sub injecții,

Căci virușii au invadat pământul.

 

Și iarăși mi se-arată semne,

Mi-e buzunarul plin cu moarte,

Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,

Pe cei smintiți și cei cu carte.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Semne...

Data postării: 29 mai 2024

Vizualizări: 364

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Christos a înviat !

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

 

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

 

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

 

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Mai mult...

Marie e ruga mea

Apostolii când au aflat,

In grabă sau adunat,

Să fie cu maica lui,

Maica Domnului.

 

Azi măicuța noastră sfântă,

Maica Domnului Iisus,

Sa înălțat astăzi la ceruri,

Ne veghează ea de sus.

 

Ea se arată mereu,

Vede cît este de greu,

Se roagă la Dumnezeu 

Cu noi este tot mereu.

 

Măicuța eu te iubesc,

Totdeauna îți doresc 

Să fi cu noi tot mereu,

Să te rogi la Dumnezeu.

 

Primește mă și pe mine,

La rugăciune cu tine,

Veci de veci mi-ai ajutat,

Mulțumescuti nencetat.

Mai mult...

sub nuc

Cum stau asa

Cu fruntea rezemata de nuc

In umbra amara

Pe iarba rara

 

Daca simti ca respiri mai greu

E pentru ca te string in brate putin mai tare

Daca simti ca ti-e mintea plina de mine

E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins

 

Cum stau asa

Ingenuncheat linga nuc

Pe pragul inserarii line

Gindindu-ma la tine

Mai mult...

Raza de Soare

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Mai mult...

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 

Mai mult...

Comanca

Duhul sfânt ma îndemnat,

Să te caut nencetat,

Credința adevărată,

De Dumnezeu arătată,

Ma-ndemnat să fie și eu,

Cu iubitul Dumnezeu,

Și să văd lucrarea ta..

Lumii-ntregi a arăta,

Dragostea ce e în tine,

De la Domnul nostru vine.

Ai făcut un lucru sfânt,

Mănăstire pe pământ..

Pe pământul Românesc,

Lucrul e Dumnezeiesc,

Vei fi pomenit mereu,

Ești iubit de Dumnezeu,

Iubite Gigi să ști,

Că RAIUL te va primi.

Mănăstirea Comanca,

E un dar, cel vei lăsa...

Pentru amintirea ta.

Domnul fie lăudat.

Mulțumim ce ne-ai lăsat.

Mai mult...

Christos a înviat !

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

 

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

 

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

 

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Mai mult...

Marie e ruga mea

Apostolii când au aflat,

In grabă sau adunat,

Să fie cu maica lui,

Maica Domnului.

 

Azi măicuța noastră sfântă,

Maica Domnului Iisus,

Sa înălțat astăzi la ceruri,

Ne veghează ea de sus.

 

Ea se arată mereu,

Vede cît este de greu,

Se roagă la Dumnezeu 

Cu noi este tot mereu.

 

Măicuța eu te iubesc,

Totdeauna îți doresc 

Să fi cu noi tot mereu,

Să te rogi la Dumnezeu.

 

Primește mă și pe mine,

La rugăciune cu tine,

Veci de veci mi-ai ajutat,

Mulțumescuti nencetat.

Mai mult...

sub nuc

Cum stau asa

Cu fruntea rezemata de nuc

In umbra amara

Pe iarba rara

 

Daca simti ca respiri mai greu

E pentru ca te string in brate putin mai tare

Daca simti ca ti-e mintea plina de mine

E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins

 

Cum stau asa

Ingenuncheat linga nuc

Pe pragul inserarii line

Gindindu-ma la tine

Mai mult...

Raza de Soare

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Mai mult...

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 

Mai mult...

Comanca

Duhul sfânt ma îndemnat,

Să te caut nencetat,

Credința adevărată,

De Dumnezeu arătată,

Ma-ndemnat să fie și eu,

Cu iubitul Dumnezeu,

Și să văd lucrarea ta..

Lumii-ntregi a arăta,

Dragostea ce e în tine,

De la Domnul nostru vine.

Ai făcut un lucru sfânt,

Mănăstire pe pământ..

Pe pământul Românesc,

Lucrul e Dumnezeiesc,

Vei fi pomenit mereu,

Ești iubit de Dumnezeu,

Iubite Gigi să ști,

Că RAIUL te va primi.

Mănăstirea Comanca,

E un dar, cel vei lăsa...

Pentru amintirea ta.

Domnul fie lăudat.

Mulțumim ce ne-ai lăsat.

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Epigrame XXI

 

Chior de beat

 

Și-a pierdut un ochi subit,

Într-un incident pe stradă,

De-atunci bea necontenit,

Dublu ca să vadă.

 

Unui Halterofil

 

A început să se tot plângă,

Către oamenii de lângă,

Tot mai mult ca-n alte dăți,

Că e plin de greutăți.

 

Unui mire beţiv

 

Te-ai însurat şi ai plecat cu aleasa,

Aţi chefuit, băut şi aţi dansat.

În zori când goală ţi-ai văzut mireasa,

Al tău cocoş n-a mai cântat…

 

Văduva

     

Ne-ai părăsit pentru o lume nouă,

Şi-ai fost plâns de soață mult,

Nu că i-ai rupt inima-n două,

Ci, că n-ai plecat mai de demult.

 

Român în Germania

 

Auh fiderzin, auh fiderzin,

Vă spun de aici celor iubiți,

Plecat să schimb al meu destin,

Mănânc zilnic, doar biscuiţi.

 

Vis

 

Visul ăsta am să-l îngrop,

Să nu-mi fie de deochi,

Purtam ceartă cu-un ciclop,

Și-l scuipai drept între ochi.

 

Proverb - “Cu tăcerea le rupi pielea”

 

Sfatul mamei îl respecţi,

Stai o vreme mofturoasă,

Dar la ce să te aştepţi…

Dacă unii o au prea groasă.

 

Unui frate pârâcios 

 

La întâlnirile cu tata,

Când îţi cerea să-i torni un ţoi,

Îţi aranjai băţos mustaţa,

Şi ne turna-i pe noi.

 

Unei moştenitoare  

 

Te întreabă ruda din mormânt,

La cruce să mai spere?

Te juri solemn pe-al tău cuvânt,

Că i-ai pus cruce…dar la avere.

 

Unei avocate  

 

Tu, eşti mare avocată,

Prin fiţe îţi porţi fala,

Şi judeci lumea toată,

Dar stai prost cu morala.

 

 

Mai mult...

Idilă

 

Soarele râde în ochii-ți turcoaz, 

Valu-mi lovește umerii goi, 

Stropi te sărută pe gât și obraz. 

Marea surâde întruna la noi, 

 

Briza îți joacă în părul sărat,

Mâna întinzi pe nisipul fierbinte,

Marea-ți șoptește cu glas legănat,

Povești de iubire-n puține cuvinte. 

 

Apa ne cheamă spre zări neatinse,

Timpul se pierde în albele spume,

Buzele tale, de sare cuprinse,

Absorb infinitul ca-ntr-o minune. 

 

Vântul îți mângâie părul de aur,

Luna îți toarnă pe umeri parfum,

Scoicile-n păr ți-s frunze de laur,

Iar valu-ți croiește din alge un drum.

 

Mesaje trimitem în sticle, pe mare,

Umbrele noastre dansează ușor,

Fericiți, construim palate de sare,

Iar peștii ne sunt, supusul popor.

 

Noaptea ne cântă iubirea-n reflux,

Stelele curg peste țărmul tăcut,

În mare ne pierdem și-n luna de sus,

Ca doi rătăciți într-un dor absolut.

Mai mult...

Veniţi ...

 

Veniţi şi alungaţi-mi teama,

Voi, mângâieri de mamă ,

Se întinde peste mine drama,

Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .

 

Veniţi şi alungaţi-mi grija,

Voi, sfaturi părinteşti

Mă hăcuieşte-n suflet schija,

Şi toate în jur par nefireşti.

 

Veniţi şi-mi alinaţi durerea,

Voi, leacuri din străbuni,

Mi-e inima amară  precum fierea,

Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.

 

Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,

Voi, preoţi din altarele creştine,

O singură  meteahnă  nu-mi iertaţi,

Şi anume, c-am iubit pe orişicine.

 

Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,

Voi, îngeri păzitori,

Să-mi pot sălta pentru o clipă,

Privirea peste muritori.

 

 

 

Mai mult...

Pentru tine...

 

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

 

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

 

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

 

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Mai mult...

Va veni vremea...

 

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

 

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

 

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

 

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

 

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

 

Mai mult...

Atâtea...

 

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

 

Mai mult...

Epigrame XXI

 

Chior de beat

 

Și-a pierdut un ochi subit,

Într-un incident pe stradă,

De-atunci bea necontenit,

Dublu ca să vadă.

 

Unui Halterofil

 

A început să se tot plângă,

Către oamenii de lângă,

Tot mai mult ca-n alte dăți,

Că e plin de greutăți.

 

Unui mire beţiv

 

Te-ai însurat şi ai plecat cu aleasa,

Aţi chefuit, băut şi aţi dansat.

În zori când goală ţi-ai văzut mireasa,

Al tău cocoş n-a mai cântat…

 

Văduva

     

Ne-ai părăsit pentru o lume nouă,

Şi-ai fost plâns de soață mult,

Nu că i-ai rupt inima-n două,

Ci, că n-ai plecat mai de demult.

 

Român în Germania

 

Auh fiderzin, auh fiderzin,

Vă spun de aici celor iubiți,

Plecat să schimb al meu destin,

Mănânc zilnic, doar biscuiţi.

 

Vis

 

Visul ăsta am să-l îngrop,

Să nu-mi fie de deochi,

Purtam ceartă cu-un ciclop,

Și-l scuipai drept între ochi.

 

Proverb - “Cu tăcerea le rupi pielea”

 

Sfatul mamei îl respecţi,

Stai o vreme mofturoasă,

Dar la ce să te aştepţi…

Dacă unii o au prea groasă.

 

Unui frate pârâcios 

 

La întâlnirile cu tata,

Când îţi cerea să-i torni un ţoi,

Îţi aranjai băţos mustaţa,

Şi ne turna-i pe noi.

 

Unei moştenitoare  

 

Te întreabă ruda din mormânt,

La cruce să mai spere?

Te juri solemn pe-al tău cuvânt,

Că i-ai pus cruce…dar la avere.

 

Unei avocate  

 

Tu, eşti mare avocată,

Prin fiţe îţi porţi fala,

Şi judeci lumea toată,

Dar stai prost cu morala.

 

 

Mai mult...

Idilă

 

Soarele râde în ochii-ți turcoaz, 

Valu-mi lovește umerii goi, 

Stropi te sărută pe gât și obraz. 

Marea surâde întruna la noi, 

 

Briza îți joacă în părul sărat,

Mâna întinzi pe nisipul fierbinte,

Marea-ți șoptește cu glas legănat,

Povești de iubire-n puține cuvinte. 

 

Apa ne cheamă spre zări neatinse,

Timpul se pierde în albele spume,

Buzele tale, de sare cuprinse,

Absorb infinitul ca-ntr-o minune. 

 

Vântul îți mângâie părul de aur,

Luna îți toarnă pe umeri parfum,

Scoicile-n păr ți-s frunze de laur,

Iar valu-ți croiește din alge un drum.

 

Mesaje trimitem în sticle, pe mare,

Umbrele noastre dansează ușor,

Fericiți, construim palate de sare,

Iar peștii ne sunt, supusul popor.

 

Noaptea ne cântă iubirea-n reflux,

Stelele curg peste țărmul tăcut,

În mare ne pierdem și-n luna de sus,

Ca doi rătăciți într-un dor absolut.

Mai mult...

Veniţi ...

 

Veniţi şi alungaţi-mi teama,

Voi, mângâieri de mamă ,

Se întinde peste mine drama,

Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .

 

Veniţi şi alungaţi-mi grija,

Voi, sfaturi părinteşti

Mă hăcuieşte-n suflet schija,

Şi toate în jur par nefireşti.

 

Veniţi şi-mi alinaţi durerea,

Voi, leacuri din străbuni,

Mi-e inima amară  precum fierea,

Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.

 

Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,

Voi, preoţi din altarele creştine,

O singură  meteahnă  nu-mi iertaţi,

Şi anume, c-am iubit pe orişicine.

 

Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,

Voi, îngeri păzitori,

Să-mi pot sălta pentru o clipă,

Privirea peste muritori.

 

 

 

Mai mult...

Pentru tine...

 

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

 

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

 

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

 

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Mai mult...

Va veni vremea...

 

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

 

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

 

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

 

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

 

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

 

Mai mult...

Atâtea...

 

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

 

Mai mult...
prev
next