Legea de la UE...
De-a valma treci cu lung alai și trenă,
Părând că ai un rol neînsemnat, anost,
Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,
Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.
Împrăștii boala vacii peste tot în lume,
Iar taurii geloși, pe coarne au albit,
Mugește luna și-n grajduri face spume,
Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.
Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,
Și-apoi microcipați se reazemă în botă,
Și-așteaptă de la UE vreun director,
Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.
Juncanii de pripas fac educație sexuală,
Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,
Văd filme cu junici ce pasc în pielea goală,
Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.
De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,
Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,
Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,
Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 10 iunie 2024
Vizualizări: 480
Poezii din aceiaşi categorie
In fiecare zi
În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,
Gândurile dansează, o veșnică călătorie.
Sub soarele blând al unei zile obișnuite,
Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.
Glicemia, un cifru ce bate la ușă,
O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.
În inima mea, ca un cântec ce zboară,
Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.
La micul dejun, când ziua prinde culoare,
Fructe și cereale, un început cu soare.
Insulină și zâmbet, în combinație fină,
Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.
Prânzul aduce bucate colorate,
Legume proaspete și arome adunate.
Gândul la glicemie, o umbră blândă,
Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.
La cină, sub stele, gândurile se așează,
Proteine sănătoase, așezate cu grijă.
Monitorizez drumul, cu pași măsurați,
Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.
Și când se lasă seara, în liniștea serii,
Gândurile mele, o lanternă ce luminează.
Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,
Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.
În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,
Cu gândurile blânde, sub cerul senin.
Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,
În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.
Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,
Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.
Glicemia sub control, un partener de drum,
În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.
Recidivă
Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.
Sufletu...
Sufletu-mi e numai plin de ceață
Mi-am pierdut încredere-n undeva
Strig la ceruri lipsită de speranță
Și știu că nu m-ar înțelege cineva...
Repulsie introvertită
Ți-e uitat trecutul, în serile căruia creai imperii, ce mureau în dimineață
Fiind de acum captiv în luntrea ciuruită de frica rostirii, cuminte, îți vei urma destinul
Mișcarea lumii e stranie, rătăcind in forme si reguli
Lectura nu iți aduce decât o imensă nepasare, încercând în zadar să te regăsești
Crezând în profunzimea-ți sau e doar un ecou al imaginației alterate de febra gripei sezoniere
Dead eyes
dead in the eyes,
i pierce your soul;
you look at me
but i want you to go.
every time a soul passes by,
all i wanna do is scream and die;
their lives go past me like it's okay,
but my breathing has to pay.
for this crowded room's a hell,
the people in it; im not feeling well.
im surrounded by hawks
their voices are shocks —
i feel them in my bones and soul,
every second there's a new hole
in myself, i have to contain;
i don't want them to feel my pain.
FĂRĂ TITLU
Frumoasă ești ziuă
Strălucitor îți este soarele
Întunecată-i noaptea…
Nu vreau sa mă duc în ea
Lasă-mă în amurg
Să mângâi cu privirea marea
Îndepărtarea s-o parcurg
Lopătând val după val
Mă voi duce la mal,
Un singur mal
Spre barca naufragiată
A cărei velă la catarg, îi fulgerată.
Te rog zi, lasă-mă
Să amurg la malul mării….
In fiecare zi
În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,
Gândurile dansează, o veșnică călătorie.
Sub soarele blând al unei zile obișnuite,
Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.
Glicemia, un cifru ce bate la ușă,
O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.
În inima mea, ca un cântec ce zboară,
Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.
La micul dejun, când ziua prinde culoare,
Fructe și cereale, un început cu soare.
Insulină și zâmbet, în combinație fină,
Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.
Prânzul aduce bucate colorate,
Legume proaspete și arome adunate.
Gândul la glicemie, o umbră blândă,
Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.
La cină, sub stele, gândurile se așează,
Proteine sănătoase, așezate cu grijă.
Monitorizez drumul, cu pași măsurați,
Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.
Și când se lasă seara, în liniștea serii,
Gândurile mele, o lanternă ce luminează.
Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,
Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.
În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,
Cu gândurile blânde, sub cerul senin.
Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,
În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.
Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,
Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.
Glicemia sub control, un partener de drum,
În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.
Recidivă
Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.
Sufletu...
Sufletu-mi e numai plin de ceață
Mi-am pierdut încredere-n undeva
Strig la ceruri lipsită de speranță
Și știu că nu m-ar înțelege cineva...
Repulsie introvertită
Ți-e uitat trecutul, în serile căruia creai imperii, ce mureau în dimineață
Fiind de acum captiv în luntrea ciuruită de frica rostirii, cuminte, îți vei urma destinul
Mișcarea lumii e stranie, rătăcind in forme si reguli
Lectura nu iți aduce decât o imensă nepasare, încercând în zadar să te regăsești
Crezând în profunzimea-ți sau e doar un ecou al imaginației alterate de febra gripei sezoniere
Dead eyes
dead in the eyes,
i pierce your soul;
you look at me
but i want you to go.
every time a soul passes by,
all i wanna do is scream and die;
their lives go past me like it's okay,
but my breathing has to pay.
for this crowded room's a hell,
the people in it; im not feeling well.
im surrounded by hawks
their voices are shocks —
i feel them in my bones and soul,
every second there's a new hole
in myself, i have to contain;
i don't want them to feel my pain.
FĂRĂ TITLU
Frumoasă ești ziuă
Strălucitor îți este soarele
Întunecată-i noaptea…
Nu vreau sa mă duc în ea
Lasă-mă în amurg
Să mângâi cu privirea marea
Îndepărtarea s-o parcurg
Lopătând val după val
Mă voi duce la mal,
Un singur mal
Spre barca naufragiată
A cărei velă la catarg, îi fulgerată.
Te rog zi, lasă-mă
Să amurg la malul mării….
Alte poezii ale autorului
Însingurare
Şi totul a pornit atunci,
Când căutam însingurarea,
Exodul fiindu-mi pe stânci,
Iar lumea mea...doar marea.
Vedeam dezastru-n orice pas,
Şi îmi trăiam nedumerirea,
Iar valurile mării într-un glas,
Îmi rătăceau spre orizont privirea.
Mi-era şi jenă că sunt om,
M-aş fi dorit o scoică seacă,
Secat să fiu de traiul meu bonom,
Şi de trufia ce mă îmbracă.
Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,
Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,
Durerea, teama în valuri eu la sfărm,
Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.
Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,
Memoriile unui biet mirean,
Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,
Cuvintele să mi le poarte în ocean,
Sirenele să le reînvie-n cântec,
Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,
Să fie peste veci ca un descântec,
A celor care caută însingurarea.
Destin
Piroane mă mângâie-n palme,
Îmi simt răstignirea un dar,
Cad zilnic asupra-mi sudalme,
Și le simt ca pe-un drog necesar.
Iubesc vremea rea de oriunde,
La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,
Iubirea de mine parcă se-ascunde,
Din tot ce am strâns nimica nu am.
Aduc în povară un cântec de frunză,
Șoptit de furtuni în cascade de vânt,
Cresc umbre în mine ce mă refuză,
Cu întregul abis fac pe veci legământ.
Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,
Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,
Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,
Ca o lume de gheață prin ochii mei.
Sub pași se deschid răni de lut înghețate,
Mă leagă pământul de-un drum fără scop,
Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,
Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.
Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,
Sufletu-mi arde într-o palmă de scrum,
Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,
Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Sunt eu, numai eu…
Prăbușit undeva în abisul din mine,
Departe de orice trăire frumoasă,
Poarta iubirii am închis-o spre tine,
Amorul visat strivindu-l din faşă.
Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,
Un cântec urlat se aude din iad,
Tortura îmi chinuie și ultimul gând,
Grotescul lumii îmi e camarad.
Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,
Precum un vulcan arunc priviri reci,
Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,
Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.
Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,
Alergătura îmi este calcifiată în os,
Dorm pe ruine de falnice ziduri,
Și privesc uneori, spre trecut, curios.
Lacrimi erup din ochiu-mi curat,
Trăirile avute cândva, se topesc,
Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,
Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.
Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,
O suflare de viață pogorâtă din cer,
Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,
Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.
Însingurare
Şi totul a pornit atunci,
Când căutam însingurarea,
Exodul fiindu-mi pe stânci,
Iar lumea mea...doar marea.
Vedeam dezastru-n orice pas,
Şi îmi trăiam nedumerirea,
Iar valurile mării într-un glas,
Îmi rătăceau spre orizont privirea.
Mi-era şi jenă că sunt om,
M-aş fi dorit o scoică seacă,
Secat să fiu de traiul meu bonom,
Şi de trufia ce mă îmbracă.
Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,
Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,
Durerea, teama în valuri eu la sfărm,
Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.
Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,
Memoriile unui biet mirean,
Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,
Cuvintele să mi le poarte în ocean,
Sirenele să le reînvie-n cântec,
Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,
Să fie peste veci ca un descântec,
A celor care caută însingurarea.
Destin
Piroane mă mângâie-n palme,
Îmi simt răstignirea un dar,
Cad zilnic asupra-mi sudalme,
Și le simt ca pe-un drog necesar.
Iubesc vremea rea de oriunde,
La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,
Iubirea de mine parcă se-ascunde,
Din tot ce am strâns nimica nu am.
Aduc în povară un cântec de frunză,
Șoptit de furtuni în cascade de vânt,
Cresc umbre în mine ce mă refuză,
Cu întregul abis fac pe veci legământ.
Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,
Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,
Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,
Ca o lume de gheață prin ochii mei.
Sub pași se deschid răni de lut înghețate,
Mă leagă pământul de-un drum fără scop,
Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,
Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.
Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,
Sufletu-mi arde într-o palmă de scrum,
Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,
Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Sunt eu, numai eu…
Prăbușit undeva în abisul din mine,
Departe de orice trăire frumoasă,
Poarta iubirii am închis-o spre tine,
Amorul visat strivindu-l din faşă.
Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,
Un cântec urlat se aude din iad,
Tortura îmi chinuie și ultimul gând,
Grotescul lumii îmi e camarad.
Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,
Precum un vulcan arunc priviri reci,
Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,
Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.
Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,
Alergătura îmi este calcifiată în os,
Dorm pe ruine de falnice ziduri,
Și privesc uneori, spre trecut, curios.
Lacrimi erup din ochiu-mi curat,
Trăirile avute cândva, se topesc,
Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,
Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.
Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,
O suflare de viață pogorâtă din cer,
Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,
Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.