Tată de fii

Nici nu vom şti când vom privi,

Tăcerile căzând printre cuvinte,

Apoi de liniște ne vom topi,

În semne mute fără legăminte.

Ne vom ascunde-n gesturi prea cuminţi,

Ca să nu doară tot ce n-am rostit,

Şi vom purta pe umeri piei fierbinți,

Din trupul celor care ne-au vorbit.

Dar într-o noapte, poate fără lună,

Vom tresări, străini de prezentări,

Simţind cum ne atinge dimpreună,

Din timpuri noi, vechi întâmplări.

Am fost cândva la marginea luminii,

Într-un apus ce n-a avut sfârșit,

Și ne-am atins adâncul rădăcinii,

În gândul tainic care ne-a unit.

Am alungat din mine ce a fost dojană,

Ca firea ta pe veci să poată sta,

Căci am nevoie-n piept de-o rană,

Ca să învăț ce-nseamnă a ierta,

Căci pentru două vieţi a fost puțin,

O amăgire cruntă pentru soartă,

Şi-n locul gol ce-mi șade în destin,

Nedrept, rămâne urma ta deșartă.

Aş vrea să fiu un elev toată viața,

Să învăț zi de zi despre toate,

Să port în ghiozdan dimineața,

Și s-o car ca pe-o carte în spate.

Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,

Să-i descifrez șuieratul în zori,

Să știu de ce luna e-atât de pustie,

Și cerul se schimbă-n diverse culori.

Aș vrea să ating curcubeul din ploi,

Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,

Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,

Prin carne și oase, prin emoții și gând.

Aș vrea să fiu elev toată viața,

Să nu obosesc de mirări,

Să aflu că-n fiece clipă trăită,

Se ascund nesfârșite cărări.

Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,

Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,

Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,

Atunci când ating obraji de femei.

Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,

Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,

Să aflu cum zboară un stol de cocori,

Să port în ghiozdan povești despre toate.

Și zilnic mă gândesc numai la tine,

Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,

Pe noapte am culcat-o lângă mine,

Apoi am evadat cu luna sus în munți.

Sub geam îți curge un râu de lacrimi,

Ce-a izvorât demult din inimă și dor,

Deschide larg fereastra mea de patimi,

Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.

Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,

Și am să vin ca să ți-o las la ușă,

De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,

Un urlet lung, și-o mână de cenușă.

Doamne, ascultă ruga mea,

Acum în seara de Ajun,

Să iei din mine ce vei vrea,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, dacă mă iubești,

Ascultă, rog, ce am să-ți spun,

De viață poți să mă sfârșești,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, știi că multe n-am,

Și nici speranțe să adun,

Îți dau și sufletul haram,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Și Domnu-n mila Sa cea mare,

Veni cu bogății duium,

Dar ei rosti cu lacrimi amare:

-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.

Într-o seară ai intrat în cameră

după ce toate lucrurile tăcuseră.

Nu spuneai nimic,

dar liniștea ta avea forma unei îmbrățișări

pe care nu îndrăzneam să o cer.

Te priveam, 

nu ca pe ceva frumos, 

ci ca pe locul în care se întorc păsările

după ce a obosit cerul.

Mâinile tale stăteau cuminți

pe marginea lumii mele și pentru prima dată nu mai voiam nimic.

Nici promisiuni, nici viitor,

nici cuvinte mari.

Doar clipa aceea... 

clipa în care respirația ta se așeza lângă a mea ca o lumină caldă

pe pervazul unei dimineți.

Erai ca o lampă aprinsă, 

într-o casă, 

în care cineva drag

trebuie să ajungă. 

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

Noaptea toată se așterne,

Peste suferinți, demult eterne.

Parcă nu mai e nimeni să vină,

În ziua cu veșnică lumină.

Stelele dansează-n cer,

Afară e frig și ger.

Pe tine când printre fete te-am văzut,

Era în anotimpul toamnă, pe la-nceput,

Nu îmi explic de ce pe loc tu mi-ai plăcut,

Și cât de dulce-a fost al tău sărut

Îmi amintesc mereu, cum tu mi-ai spus,

Că ai venit la Iași să îți încerci norocul,

Și cât de mândra-i fost când lista s-a adus,

Cum ai sărit în sus și mai călcat cu tocul

Am tresărit simțind un pic de durere,

Ce mi-a trecut când tu mi te-ai scuzat,

Privirea ta suavă m-a lăsat fără repere,

Și instinctiv cu drag eu te-am îmbrățișat

Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire,

Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,

Și-n mine-a năvalit un torent de iubire,

Mulțimile de mreje, puternic m-au încins

Ce a urmat a fost o lungă poveste,

Scrisă zi cu zi, fără punct în iubire,

Iar când în viață a apărut tristețe,

Nu am căzut, sperând în fericire

Vă spun acum că a fost la prima vedere,

O dragoste ce a rămas cu noi peste ani,

Din dăinuirea ei, noi ne-am extras putere,

Și i-am învins pe-acei ,,prieteni"...deveniți

dușmani!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mă plimb pe o alee pietruită 

Puțin mai sus de casa noastră, 

Și trag cu ochiul chipul să-ți văd 

Udând mușcata de la fereastră. 

Știu că privești și-mi vezi privirea 

Dar nu dorești să tragi perdeaua, 

Nu poți uita că am plecat atunci 

Când pe pământ se punea neaua. 

Nici eu nu am ceva de explicat 

Că doar am discutat cu voce tare, 

Și ne-am adus acuze fără număr 

Făr 'a rosti cuvântul greu...iertare. 

Acum zăpada s-a topit de mult 

Și primăvara frumusețea își arată, 

Aminte îmi aduc cum ne plimbam 

Nimic nu se vedea să ne despartă. 

Aș vrea să-ți fac un semn cu mâna 

Însă nu știu dacă ești singurică, 

Așa că am să mă întorc și mâine 

Sperând, poate perdeaua...se ridică!

Citesc de-ale lui Cărtărescu

Lângă biserica adormirii maici domnului

Absorb sângele vărsat pe foaie

Sânge stins, sânge aprins

Oamenii vin, se uita și trec mai departe

Oh, cu toții atât de trecători

Doar unii stau, luptându-se cu timpul

Suflete răzvrătite

Iar eu

Țigareta înecându-mi plămânii

Chopin înecându-mi urechile

Iar el

Înecându-mi mintea

Înecându-mi inima

de S-L Macavei

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Aș scrie despre noi, 

Noi la început doi, acum trei, de fapt unul

Unul despre noi și noi doi despre unul,

Un strop în spațiu, un punct în timp,

Un praf de stele amestecat în...trei... în unul.

Și când suntem trei noi suntem unul,

Suntem întregul Univers arzând în noi,

În stelele ce poartă în ele praf,

Din doi, în trei, în unul.

Și ard și luminează bolta,

Cu neutronică iubire,

Noi vom fi cândva de sus,

Povesti de doi, de trei, de unul.

Și vom veghea sclipind în doi,

La ani lumină de iubire,

Undeva in spațiu timp,

Cum 1 este 2 în 3 doar 1.