Iluzie

Să ai noroc ca dintr-un haos să creezi un paradis

Nu-i dat oricui.

Si nici nu stiu daca mie mi s-a permis 

Să fiu al lui. 

De crezi în dragoste înseamnă că ai curaj

Sau ai trăit.

Însă să simți din prima întâlnire,

Că ți-e promis..

Nu e ușor de-atins. 

Mă rog în gând, să mulțumesc Cerului îmi vine

Când îl privesc.

La orice gest de bunătate mă surpinde

Și nu concep să nu-l iubesc.

Gafez mereu la orice întâlnire, 

De parcă cineva o piedică îmi pune, 

Și țin la inimă comprese cu iubire, 

Și sunt bolnav de nu știu ce anume. 

Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac, 

Privirea de priviri îmi e ucisă, 

Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac, 

Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă! 

Îmi injectez în zori adrenalină, 

În plumb topit nestingherit mă scald, 

Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină, 

Dar brațele din umăr jos îmi cad. 

Se vaită mângâieri pământul zgâriind, 

Că n-au ajuns pe trup de fată, 

Un demon simt în inimă zâmbind, 

Iar eu gafez mai mult ca niciodată. 

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.

În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.

Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.

Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Cât chipul meu deasupra ta...

Prin valuri te iubește...

Să știi că-n piept eu am o stea...

Ce-n hău cumplit trăiește...

Și cât mă scurg prin ochii tăi...

Agațăte de mine...

Căci știu ce-n lumea asta vrei...

Și ce se-ascunde-n tine...

În lume să iubești e greu...

Și nu-i o fericire...

Căci nu-l cătăm pe Dumnezeu...

Și nu avem iubire...

Și totate-mi par... Că-ncet se sting...

În lumea fără stele...

Cât ochi cu negru se aprind...

Cu gândurile lor “grele”...

Scuzați acest  deranj, gasit-am ce-i de vină

Iubirea a greșit, nu-i timpul ei să vină

Învață  s-o alungi căci mușc-acea jivină

Iar sufletu-i zorzon, atârnă-n strofe rimă

Gândul e vinovat, nu vrea să-și mai revină

Într-un vagon urcat, mutat pe altă șină

Cuvinte-au  deranjat, dacă iubești ai vină

Vezi-ți de treaba ta, inima-i doar mașină

Dragostea n-are leac, e dezechilibrată

Ai neuron stricat, mintea trebui  tratată

De-ți vine-așa deodat’ arunc-o iute-n stradă

Închide-i ușa-n nas, încuie-acum degrabă

Găsește-ți ocupații de nu te lasă-n pace

Cumva uită de ea  altfel încet te stoarce

Lumea-i cu gândul ei, te-ascultă și-apoi tace

De-ai să vorbești deschis cu spatele se-ntoarce

Ce spun unele versuri sunt doar minciuni sfruntate

Ascultă nepăsarea și-nvață cum se face

Iubirea-i crudă dramă, te-ncurcă, te desface

Ruin-ai să ajungi de nu ți se va-ntoarce

De te-ai îndrăgostit nu-ți căuta vre-o vină

Uitarea-i vinovată că nu a vrut să vină

Răspuns la „Te Iubesc” posibil să nu vină

Ești vinovat că simți, ești vinovat de vină

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.

La inimă-n pridvor,

Îmi cântă o porumbiţă,

Un cântec de amor,

Cu-o blondă copiliţă.

Sub streaşină la casă,

Vreo trei sau patru fluturi,

Un bileţel îmi lasă,

Şi-o mie de săruturi.

Sub preşul de la uşă,

Ascuns cântă un greier,

O dragoste nespusă,

În lumea ce-o cutreier.

Prin raza de la soare,

Un semn divin primesc,

Căci copiliţa moare,

De n-am să o iubesc.

Pe-un iute gând m-avânt,

Cu-o roză îmbobocită,

Acum mai mult ca orişicând,

S-ajung la a mea iubită.

M-aşteptă în pridvor,

Cu inima strivită,

Cu sufletul în dor,

Şi faţa aurită.

În grabă un grup de fluturi,

Şi-o porumbiţă albă,

Cu-n greier plin de ciucuri,

Se prind în dans pe-o nalbă.

Alăturea de ei în horă,

Ne prindem şi jucăm,

Pământul de sub noi imploră,

În horă să-l luăm.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

Deoarece și Epigrama este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, am decis să postez unele dintre cele pe care le-am scris in mai multe calupuri: Epigrame I, II, III șamd

Competiție sportivă la guvern

S-a înscris mai tot guvernul,

Dintre ei, mulți se disting,

Într-un sport ce-și are genul,

Între judo și curling.

Geamgiul ocupat

Un geamgiu de primă clasă,

De fapt cel mai bun din breaslă,

Mi-a promis că-mi vine acasă,

Doar când are o fereastră.

Amicei mele

Amica mea-i cofetăreasă,

Şi lângă ea sunt deprimat,

Când ieșim ziua din casă,

Îmi cere să fiu... Diplomat.

La omul sărac nici boii nu trag

Amicul meu sărac de piere,

A creat senzație,

Căci alergând după avere,

Are acum... lux-ație.

Divorț

S-au despărțit fără de milă,

Dup-o relație instabilă,

Căci figurau în catalog,

Ea oloagă... el olog.

Boală

Amicul meu economist,

A intrat subit in boale,

Căci la controlul de la fisc,

I-au găsit... fracturi fiscale.

Cadou

Mi-a dat un spaniol vedetă,

O pălărie șmecherească,

Dar era scris pe etichetă,

Că originea-i... e Bască.

Soția mea

Coca, e a mea regină,

De oboseală cade frântă,

Cred că numele-i de vină,

Fiindcă zilnic... se frământă.

Metamorfoză

Doi elefanți din preistoric,

Fiind în starea lor de rut,

S-au certat prea euforic,

Iar cel mai slab a zis: Ma-mut!

Cearta

Vecinul meu tâmplar vestit,

S-a certat cu-a mea mătușă,

Şi-a doua zi m-am pomenit,

C-un scaun... făcut la ușă.

Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,

Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,

Măduva în oase să-mi înflorească,

Amorul din tine crunt să mă îmbete.

Pasul tău să-mi sprijine viaţa,

Să-mi tremure celula în ţesuturi,

Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,

Să plâng peste noi începuturi.

Să mă zbat în orgasme, convulsii,

Apoi să apar cianozat la botez,

Să te ung pe sân cu alese emulsii,

Şi apoi cu un sărut să-l crestez.

Să-ţi curg peste privire şi trup,

Să mă simţi ca pe sânge în vene,

Inima să-ţi bată undeva în văzduh,

Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.

Focul din tine în priviri să mi-l torni,

Orb să mă prăvăl peste lume,

Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,

Să înviez a treia zi în genune.

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.