Vântul

Разве плохо быть волком? Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, ты певец, ты белой дамы певец её призывая лучезарный венец.

Разве плохо быть волком? Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,  в голове и в воле, несломанный летающий беркут.

Разве плохо быть волком? Твой голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, где темнота стеной, где мира последний обрыв.

Разве плохо быть волком? Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, даже стая когда к стене прижала, ты стоишь, собака бы убежала.

Разве плохо быть волком? В дыхании пару ты силы находишь, весь мир горит в аду, а ты даже не стоиншь.

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

ce nu vreau sa spun scriu

ma sfiesc, noaptea târziu 

n as vrea sa ma descarc

as ramane precum moara fara lac

nu am glas in mulțime 

au ramane gandurile fara mine

imi e dor dor de ele

sa le miros ca pe lalele

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Tevergeefs

In de lente, terwijl de ziel trilt,

We wachten op geluk door te dromen,

En in de herfst, als de hoop sterft,

We hebben nog een wolk over,

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat nooit meer komt,

Slechts een vluchtige droom wiegen

's Nachts is de lucht altijd helder,

Wij zweven met een waanzinnig verlangen naar het paradijs,

Maar in het refrein zien we dat het nog steeds een droom was.

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat ons ontgaat

En in de ziel ziften ze bitter

Gedachten die ons misleiden,

Tevergeefs zullen we smeken,

Wij zullen tevergeefs wachten

Geluk dat we altijd willen,

De komt niet meer!

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat ons ontgaat

En in de ziel ziften ze bitter

Gedachten die ons misleiden,

Tevergeefs zullen we smeken,

Wij zullen tevergeefs wachten

Geluk waar we zo naar verlangen

De komt niet meer!

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

Sub raza unei stele, când vântu-ncet suspină,

Se legănă mălinii, privind spre luna plină,

Iar astre somnoroase, lucind, de dor stingher,

Vor plânge întreg pământul cu lacrimi de mister,

Și freamătul pădurii îți spune murmurând,

Hai, du-te la culcare, tu chip de înger blând.

Iubirea-ți voi așterne pe câmpul ars de timp,

Din brazde-o să răsară al florilor nimb,

Și poate, din tăcere, un cânt va înflori,

Iar păsările toate spre cuiburi vor fugi,

Vor curge lin izvoare, amarul să ți-l spele,

Și bându-i apa rece, te uită înspre stele,

La primăveri ascunse, când nurii vor pocni,

Când florile iubirii în suflet vor rodi,

Să vezi în umbra crucii cum tainica lumină,

Cu zorii în pământ și-n ceruri rădăcină,

Dă scâncetului viață, și-n tindă bucurii,

Și-atunci făptură dragă vei zămisli copii.

Iar eu, sub luna rece, voi plânge visător,

Iar ție în toiul nopții de mine-ți va fi dor,

Și-n lacrima căzută pe marginea de pat,

Se-ascunde amintirea al celui ce-i plecat,

Și-n tot ce te-nconjoară vei regăsi mereu,

Că fiecare-n parte, ascunde chipul meu.

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Plantaţi copaci şi daţi speranţă,

Umbrit voi încerca mereu,

S-aspir din nou la viaţă,

Dar irigaţi Sahara sufletului meu.

Precum copiii faceţi castele,

Din acest blestemat nisip,

Închideţi-mă în turnurile cele,

În care speranţele se înfirip,

Dar faceţi castele …

 Irigaţi Sahara sufletului meu,

 Râuri să fie fericiri şi iubire,

Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,

Iar pentru mine doar amăgire,

Irigaţi Sahara sufletului meu.

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,

Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,

S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,

Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.

Mi-am luat bilet spre trecut,

Într-un tren ce gonește înapoi,

În prezent nu-i nimic de făcut,

În prezent, viețuiesc în nevoi.

Am bilet clasa întâi, loc la geam,

Şi aștept pe peron c-o valiză,

Unde-n ea mai nimica nu am,

Decât dor și din inimă-o schijă.

Am plecat spre trecut, spre acasă,

Peste valea cu pomi și grădini,

Amintiri peste suflet mă-apasă,

Şi zăresc peste tot doar străini.

O neliniște îmi bântuite-n trup,

Căci la poartă ruginită-i lăcata,

Temător bat în geam și ascult,

Dar nici urmă de mama și tata.

Mă așez lăcrimând lângă ușă,

Şi gonesc peste ani gânditor,

Lângă copilul cu chip de păpușă,

Ce cânta zi de zi în pridvor.

Mă vedeam cățărat în copaci,

Jucând mingea cu ceilalți copii,

Cu mama, când făcea cozonaci,

Cu tata alergând pe câmpii.

Parcă ieri am fost și la școală,

Prins în horă apoi ca fecior,

Stând la mama cu capul în poală,

Ori cu tata cosind pe răzor.

Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,

Mai așteaptă, m-am răzgândit...

Moarte, drept poruncă îți dau,

Să fiu în peretele casei zidit!

Trec umbre reci prin gânduri muribunde,

tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,

iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,

iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.

Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,

în vin,  înec un nume ce m-apasă, 

și te-aș suna, dar teama nu mă lasă, 

și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.

Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,

lumina lor — e stinsă-n mine-acum,

și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,

iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.

C-un gest anost așez în furcă receptorul,

știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.