Vântul

Această zi, de Sfântul Valentin,

Este împrumutată, de la un popor străin.

La noi România, iubirea e pecete,

Seducătorul şi faimosul Dragobete.

Acel fecior, român mereu el este,

Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.

Cu al său năucitor mereu surâs,

Pentru el, Valentin e doar un fâs.

De-ar fi să am, chiar multe fete,

Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.

Pe toate, le-aş iubi din plin,

Azi, chiar de Sfântul Valentin.

Azi, în această zi de Sfântul Valentin,

Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.

Fie brunetă, blondă sau roşcată,

La toate le oferă cadouri ei îndată.

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Toamna este doamna vopsită-n roșu care-ți zâmbește-n fugă!

Nu te cunoaște dar îți vorbește în timp ce-și lasă să-i cadă agale câte o frunză....

(Horia Stanicel 24oct 2019-Irepetabila iubire)

Visul înălțător,

Lumea dorului strălucește.

Rimele dansează ușor,

Sensul se dezvăluie discret.

Epitetele măiestre îmbracă,

Versurile cu tandrețe și har.

În lumea dorului, sufletul se trezește,

Cuvinte pline de iubire și dar.

Culorile se contopesc grațios,

Pe pânza poeziei ce prinde viață.

Lumea dorului e o melodie dulce,

Cu note ce ne aduc fericirea.

În fiecare vers, un univers întreg,

Se deschide către eternitate.

Lumea dorului ne poartă pe aripi de vis,

În căutarea noastră de libertate.

Acolo unde rimele se împletesc sublim,

Sensul se ascunde printre cuvinte.

Lumea dorului e o comoară prețioasă,

Ce luminează inimile noastre sfinte.

Ce ești tu viață?

Cea care ne cuprinzi pe toți

Cu frumusețea existenței tale,

Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?

Nu știi decât promisiuni de basm să faci,

Să ne săruți gingaș pe obrăjori,

Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!

S-aduci pe lângă miere și amarul,

Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!

Noi bieții muritorii tăi,

Nu știm de ce așa și nu altfel

Vorbim de soartă sau destin,

Nici încotro orfani s-o luăm...

Există rost sau scop pe astă lume,

Când orice-ai face moartea vine?

Ce rost are să viețuiești,

Când toate clipele frumoase-s vis,

Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?

Ce ești tu viață dacă treci,

Nu vrei nimic concret să-mi spui!

Și taci și faci și pleci...

Eu nu te cred doar te privesc,

Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,

Și-ți spun direct,

Minciuna cea frumoasă ești!

(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)

De mic am trăit cu frigul în oase,

Soba plângea după un lemn,

Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,

Coşul aştepta de la fum şi el semn.

Şi priveam jinduind peste casa din vale,

Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,

Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,

Împreună cu mama şi motanul Roger.

Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,

Nămeţi uriaşi veneau peste casă,

Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...

Ce iarnă, ce viaţă geroasă.

Un vreasc îşi făcuse milă de noi,

Mama-l căra pe mâini sângerând,

Era toropită de prea multe nevoi,

Şi-o zăream mai tot timpul plângând.

Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,

Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,

Că mama o să aducă pentru noi un copac,

El lăcrima din ochii săi de smarald.

Bolul cu lapte îi îngheţase complet,

Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,

A doua zi îl găsisem inert,

A fost pentru el ultima iarnă.

Voi spune pas în seara asta,

Și-n fața casei o să m-ascund,

Să mă vâneze de la geam nevasta,

Din tălpi și până în străfund.

Să mă despoaie luna de pe cer,

Să-mi sară nasturii în stele,

Și-apoi nevestei să-i ofer,

Vânatul adormit sub piele.

Voi spune pas iar întunericul să tacă,

Căci sângele în cai s-a subțiat,

Îi dau cu prafuri să le treacă,

Și-i las să pască o vreme pe sub pat.

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

De-ar cânta popa la groapă,

Numai cântece de amor,

Ar dansa mortul din pleoapă,

Și mi-aș fi dorit să mor.

Și de-ar bate-n loc de clopot,

Două tobe sănătoase,

Îngerii ar veni în ropot,

Și-ar dansa pe parastase.

Iară sunetul de toacă,

Dacă-n boxe ar exploda,

Ar veni din iad la joacă,

Lucifer și armata sa.

De-ar fi moartea veselie,

Iară viața înmormântare,

Toți am sta pe năsălie,

Și-am boci cu o cântare,

De atâția ani tot mă frământ,

Aicea singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aicea singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

Nu mai avem cărări înspre vecini,

Nici urmă de acele vechi poteci,

E plin de buruieni şi de ciulini,

Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.

Nu vrem să ştim unii de alţii,

Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,

De mici, noi am crescut ca fraţii,

Şi-acum doar ură este între noi.

Avem garduri de doi metri,

Suntem străini, deşi am fost cumetri,

Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,

Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.

Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …

Aşa barbari am devenit,

Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,

Dar cu un mers bolnav şi diferit.

Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,

Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,

Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,

Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.