Vântul

Afară noaptea mână stele,

Pe cord îmi plânge-un pui de dor,

Cu sulița mă-npunge în prăsele,

Suspinul netrăitului amor.

Cu ochii triști și plini de lacrimi,

Privesc fotografii demult uitate,

Iar sufletu-mi înfășurat în patimi,

Scâncește precum pruncul după lapte.

Furtuni se-anunță în cruda soartă,

Corabia îmi este fără de catarg,

Pe inimă îmi tatuez spre tine-o hartă,

Și orbit de dragoste pornesc în larg.

De atâția ani mi-i lungă odiseea,

Iar valurile carnea mi-o străpung,

Iar Doamne dacă ai creat femeia,

N-ar fi nici drept la dânsa să n-ajung.

Afară noaptea împletește zorii zilei,

Pe cord îmi plânge acum bătrânul dor,

Și simt în os cum ghearele acvilei,

Se-nfig când se opresc subit din zbor,

Și-mi mușcă fără milă zilnic din ficat,

Sortit ca Prometeu să mor înlănțuit,

Cu al iubirii foc trăit și nicidecum furat,

La moarte-s condamnat că aprig te-am iubit.

E tulbure apa, 

Și vâsla mi-e ruptă, 

Vântul nu suflă, 

Și totu-i o luptă. 

De vin înspre tine, 

Din cer iarăși tună,

Și simt că în mine, 

Se naște-o furtună. 

Valuri înalte, 

De trup mi se sparg, 

Și tâmpla mi-e velă, 

Iar pieptul catarg. 

Odiseea e grea, 

Iubirea mă roade, 

Și inima-i prinsă, 

În ale tale năvoade. 

Adu-mă la mal, 

Și plângi c-un ochi viu, 

Ca-n lacrima ta, 

Naufragiu-mi să-l știu. 

Luptă române pentru bucata de pâine!

Alină-ți cumplita viață de câine,

Scoală și lasă-ți în urmă cocioaba,

Că nimeni nu-ți va da niciodată degeaba.

Luptă române pentru blidul de apă!

Cinstește-ți strămoșul de-acolo din groapă,

Căci ție în soartă pe veci este scris,

Să nu primești niciodată nimica gratis.

Luptă române pentru cămașa de in!

Îmbracă-ți copiii și chiar pe străin,

Șterge-ți sudoarea și nu uita niciodată,

Că pentru tine nimic nu este fără de plată.

Luptă române pentru al țării pământ!

Pentru graiul cel dulce și sfânt,

Smerit să primești și aspra dojană,

Dar nu accepta de la dușmani pomană.

Luptă române pentru tine și neam!

Pentru soarele ce-ți zâmbește la geam,

Și-ți vei primi negreșit răsplata regală,

Atunci când va fi... Judecata finală!

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Maică bună, maică dragă, 

Drumul tău e-ngust și-albit, 

Ani înghesui în desagă, 

Și o porți pe-un trup slăbit. 

Pașii-ți tremură de frică, 

Norii curg prin ploaia rece, 

Îngerul cu-a sa aripă, 

Peste greutăți te trece. 

Sub surâs ascunzi dureri, 

Ce doar cerul le mai știe, 

Și ești astăzi precum ieri, 

O durere-n carne vie. 

Maică sfântă, ți-e privirea

Plină de tăceri adânci,

Ți-ai clădit încet menirea, 

Nu cu pietre ci cu stânci.

Din genunchiul tău căzut, 

Rugăciuni se nasc în zori,

Și din palma ta de lut, 

Dumnezeu adună flori.

Tu rămâi icoană vie,

Dor și leac în suferinți,

Maică-n tine, pururi fie

Chipul blând al celor sfinți.

Iar de timpul ne destramă,

Și tăcerea ne va frânge,

Tu, în lacrima mea mamă,

Vei surâde, nu vei plânge. 

În ochii mei se zbate-o umbră rece,

Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,

Iar timpul, ca un dor necunoscut,

Din rană mi se scurge și petrece.

Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,

Un vis uitat sub cerul de pământ,

Iar dragostea cu glasul ei plăpând,

Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.

Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,

Pe care timpul nu poate s-o mai coase,

Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,

Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.

Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,

Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,

Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,

Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.

Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,

Eu port în piept un strop de infinit,

Și amorul meu ce încă plânge risipit,

Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.

Sunt regii iarăși albi la față,

Căci duhurile rele cântă-n lume,

Iar soarele apune-n dimineață,

Și moartea încet răsare din genune.

S-a întors Adam cu spatele la Creator,

Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,

Satan e încununat cu slavă și onor.

Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.

Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,

Aruncă plebei în scârbă firimituri,

Le umple încontinuu acasă cimitirul,

Şi țipă Siria de sub dărâmături.

La hărți și frontiere au dat foc,

Se aud amenințări pe cer albastru,

Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,

Şi plânge Africa aflată în dezastru.

Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,

Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...

În lume cântă demoni într-un glas,

Dansează kazacioc, America și UE.

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea plânge dup-o stea,

Și luna tristă-și coace pârgul,

Sub pasul meu si umbra ta.

Pământul se roteşte parcă înapoi,

De nori se sinucide-un curcubeu,

Iar cerul tună ca într-un război,

Pe umbra ta și pasul meu.

Amoru-i trist şi zboară singuratic,

Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,

S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,

Şi umbra ta, și pasul meu…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea cântă ca o cucuvea,

Aidoma cum a vrut demiurgul,

Sub pasul meu și umbra ta…

Poate că vântul știe tot,
Poate că dorul...nu mai pot.
Poate că zâmbetul e plâns,
Poate că viața-i gând ascuns.

Poate că ochii nu mai vor,
Poate că timpul e-un decor.
Poate că visul s-a uitat,
Poate că ieri a fost păcat.

Poate că plec, poate că vin,
Poate că cerul e prea plin.
Poate că-i soare, poate-i frig,
Poate că tac, poate că strig.

Orele și m

E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul  Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.

Ușa de la intrare  este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără  program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș  : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .

Întrebări în gând și  curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…

Pereții cu multe  tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei  mostre de  foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas  reverberant  : ce - ați fost și cine va ucis? …

Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat

Din gradina voastră m-ați tăiat

În vas cu apă tulbure stau uitat

Petalele una câte una

Din corolă pe jos au alunecat,

Iar parfumul mi  s-a volatilizat

Polenul  lăcrimând  s-a cristalizat

Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …

Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un  cineva,,  care vroia să nu fie  înțepat. Deslușesc un murmur de petale …

Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,

Trandafirul cu rădăcini perene

Cântat în versuri, în multe refrene

 Și iată-mă răpus de mâini viclene…

Mai bine eram o floare prin poiene

De cât, în cameră întunecată, prizonier.

Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.

Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un  un coș de gunoi deja  un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme  de aceleași mâini viclene. La fiecare pas  cuvintele îmi erau sacadate exprimând  asemănări  între soarta florilor din grădină și soarta  oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată  să trăiască din cauza mâinilor viclene...

De  atunci, în cale îmi apar vitrine  cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …

Cutreieram pe role

Largul străzilor pavate,

Cu furnicături pe piele

S-ajung cât mai departe.

Vântul fâlfâia în plete,

Surâdea bătrânul soare,

Când răscrucea-n piruete 

O roteam din picioare.

Făceam câte un salt 

Peste groapă sau bordură,

Alunecând pe asfalt 

Cu frâna la cotitură.

Împrejurul Lacului 

Patinam la unison 

Cu foșnetul parcului 

Și ciripitu-n maraton.

Cu tremur în balans,

Spre al mătușii prag,

Ce in brațe m-a cuprins 

Și mă -ncleșta de drag..