Vântul

Mai lasă de la tine câteodată,

Și pune-ți lacătul la gură,

Că vorba odată aruncată,

Împrăștie venin și ură.

Mai rătăcește printr-o carte,

Și adulmecă cuvinte noi,

Şi începe zilnic a le împarte,

La cei mânjiți de tine cu noroi.

Mai pune capul jos pe pernă,

Şi fugi cu gândul în văzduh,

Şi lasă dragostea maternă,

Să te cuprindă ca pe-un prunc.

Mai lasă de la tine creștinește,

Atunci când ești obijduit,

Căci sufletul se îndumnezeiește,

Din oful celui oropsit.

Mai caută să cucerești pustiul,

Și poartă-ți crucea fără ofensă,

Și va veni la tine de îndată Fiul,

Cu veșnicia în ceruri, recompensă.

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

Cel hapsân dorește tare,

Să aibă câștigul mare.

Chiar de marfa lui nu trece...

El preferă că să stea,

Și de marfa s-ar strica..

Unii ce se mulțumesc,

Cu-n câștig mai omenesc,

Își vând toată marfa lor,

Ajutând semenii lor.

Cel mai umilit se pare...

E producătorul care...

Muncește din greu mereu,

Văzând cum produsul său,

E vândut la un preț care..?

Nu are mare valoare.

Și noi suportăm, zic eu,

Ne e greu a cumpăra,

Și de am dori cumva,

Nu avem nici o putere..

Să ajutăm pe cineva..

Chiar simțim aceea durere,

Când dormim a cumpăra.

De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,

Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,

Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,

Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.

De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,

Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,

Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,

De norii stau stingheri și plâng pe stradă,

De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,

M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,

Să reapar atunci când straşnic plouă,

În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.

De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,

M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,

Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,

Să te alint atunci când mângâierea plânge.

De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,

Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,

Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,

Să sting pe veci acest război stupid și inutil.

Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,

Topită-n rugi și-n sânge neînceput,

Iar timpul, ca o veche liturghie,

Se zămislește-n trup de nou-născut.

Sub ceruri albe, îngerii bocesc,

Cu aripi roase de-un blestem tăcut,

Iar omul, mândru, poartă chip regesc,

Căci fără el, geneza n-ar fi început.

Pustii altare gem fără lumină,

Din sfinte vase curge doar noroi,

Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,

Pe pieptul morților cu ochii goi.

Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,

Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,

O lume-nfrântă își trage răsuflarea,

Căzînd în somnul morții lângă ele.

Spre răsărit se frânge o tăcere,

O umbră vie-n ziduri scrijelește,

Iar din abis, o zeitate cere,

Să îi slujim cu toți orbește.

Doamne, pustiul mă strânge,

și inima mea bate-n goluri de piatră.

Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,

și setea nu curge, ci arde.

Unde ți-ai ascuns picătura de har?

Căci strig și nu-mi răspunzi —

nu ca un refuz,

ci ca un cer mut,

ca un pământ crăpat de uitare.

M-ai lăsat să mă scutur de mine,

să-mi văd goliciunea dinăuntru,

să plâng cu gura uscată

și să nu mai cer,

ci să te caut.

Și-acum, în tăcerea cea grea,

îți simt suflarea —

nu în ploaie,

ci în așteptarea ploii.

Azi totul e numai iubire, 

Un cer cu o singură stea, 

Ochi dulci sclipind în privire, 

Mâna în mână, el și cu ea. 

O floare, un parc, o alee, 

Sărutul timid și rebel, 

În ochi le răsar curcubeie, 

Și râd fericiți, ea și cu el. 

Tristețea întreagă dispare,

Rămâne iubirea ce vrea,

Să-i țină uniți într-o floare,

O singură lume: el și cu ea.

Un cântec se-aude în zare,

Șoptit ca o taină din cer,

Se leagănă timpul în soare,

Pe banca tăcerii, ea și cu el.

În piept le dansează iubirea,

Cu zboruri de înger și nea,

Un vis le împlinește menirea,

Pe veci împreună: El și cu Ea.

Așa m-am săturat de mine și de toate,

Încât m-aș da la câini să mă mănânce,

Ori inima din piept să pot a-mi scoate,

S-o pun să bată-n trupuri fără sânge.

Așa mi-e silă de omul de pe stradă,

Încât l-aș transforma instant în piatră,

Creaţia lui Dumnezeu să n-o mai vadă,

Ori l-aș întoarce la stadiul de primată.

Așa murdar e omul la fire și la trup,

Încât l-aș arunca pe veci sub ape,

C-un nou potop păcatul să-l astup,

Şi nici un Noe, nimeni să nu scape.

Așa mi-e silă de această specie umană,

Încât i-aș alunga pe toți de pe pământ,

Ori Creatorul să-și facă iarăși o pomană,

Și să-i îngroape într-un imens mormânt.

Așa curați ar trebui noi oamenii să fim,

Că mir ne-ar izvorî din lacrimă și sânge,

Am fi cu aripi lungi precum un serafim,

Și am cânta atunci când inima ne plânge.

Ai grijă de tine, 

Eu voi pleca, 

Cu trenul ce vine, 

Din gara ta. 

Bilete nu am, 

Voi fi clandestin, 

Deși îmi doream, 

Înspre tine să vin. 

Suiți în vagoane, 

Voi, griji și necazuri, 

Nu stați pe peroane, 

Se schimbă macazuri. 

Șuieră trenul, 

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

Se-apropie fiara, 

Se aude și frâna, 

Ce tristă e gara, 

Și-mi face cu mâna. 

Urcați în cușetă, 

Iubiri și trădări, 

Mai am în servietă, 

Minciuni și ocări. 

În vagoane urcați, 

E un ultim semnal, 

La iubiri renunțați, 

Dacă totu-i banal. 

Șuieră trenul,

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Deoarece și Epigrama este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, am decis să postez unele dintre cele pe care le-am scris in mai multe calupuri: Epigrame I, II, III șamd

Competiție sportivă la guvern

S-a înscris mai tot guvernul,

Dintre ei, mulți se disting,

Într-un sport ce-și are genul,

Între judo și curling.

Geamgiul ocupat

Un geamgiu de primă clasă,

De fapt cel mai bun din breaslă,

Mi-a promis că-mi vine acasă,

Doar când are o fereastră.

Amicei mele

Amica mea-i cofetăreasă,

Şi lângă ea sunt deprimat,

Când ieșim ziua din casă,

Îmi cere să fiu... Diplomat.

La omul sărac nici boii nu trag

Amicul meu sărac de piere,

A creat senzație,

Căci alergând după avere,

Are acum... lux-ație.

Divorț

S-au despărțit fără de milă,

Dup-o relație instabilă,

Căci figurau în catalog,

Ea oloagă... el olog.

Boală

Amicul meu economist,

A intrat subit in boale,

Căci la controlul de la fisc,

I-au găsit... fracturi fiscale.

Cadou

Mi-a dat un spaniol vedetă,

O pălărie șmecherească,

Dar era scris pe etichetă,

Că originea-i... e Bască.

Soția mea

Coca, e a mea regină,

De oboseală cade frântă,

Cred că numele-i de vină,

Fiindcă zilnic... se frământă.

Metamorfoză

Doi elefanți din preistoric,

Fiind în starea lor de rut,

S-au certat prea euforic,

Iar cel mai slab a zis: Ma-mut!

Cearta

Vecinul meu tâmplar vestit,

S-a certat cu-a mea mătușă,

Şi-a doua zi m-am pomenit,

C-un scaun... făcut la ușă.

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.