Psalmi - XXXVII - Seceta sufletului
Doamne, pustiul mă strânge,
și inima mea bate-n goluri de piatră.
Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,
și setea nu curge, ci arde.
Unde ți-ai ascuns picătura de har?
Căci strig și nu-mi răspunzi —
nu ca un refuz,
ci ca un cer mut,
ca un pământ crăpat de uitare.
M-ai lăsat să mă scutur de mine,
să-mi văd goliciunea dinăuntru,
să plâng cu gura uscată
și să nu mai cer,
ci să te caut.
Și-acum, în tăcerea cea grea,
îți simt suflarea —
nu în ploaie,
ci în așteptarea ploii.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 42
Poems in the same category
Un bătrîn
Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.
Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.
Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.
Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.
E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…
Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.
Renunț
Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar
De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar
În iubire toate încercările mele au fost în zadar.
De ceva vreme am în cap un singur gând murdar
Să renunț la toate și din lumea asta să dispar
Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.
Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?
Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit
Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic
O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic
Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț
În fața justiției supreme mă autodenunț
Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut
Tata
Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,
Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,
Am râs cu el o viață întreagă,
Și-am tras din greu la același jug.
Și-mi amintesc când am săpat fântâna,
Și viață am dat la totul dimprejur,
Plângând îmi strânse strașnic mâna,
Și îmi părea că-n el e totul pur.
Pe blânda mamă o iubea nespus,
Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,
Iar ea cu sufletul adânc străpuns,
Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.
Și viața curse ca un râu cu miere,
Cu toate rânduite de-același ritual,
Și le spuneam plângând, la revedere,
Când mă duceam la horă sau la bal.
Acum în leagănul micuț îmi șade fata,
La fel, ne-om înhăma la același jug,
Și din același tei tăiat demult de tata,
Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Un bătrîn
Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.
Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.
Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.
Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.
E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…
Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.
Renunț
Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar
De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar
În iubire toate încercările mele au fost în zadar.
De ceva vreme am în cap un singur gând murdar
Să renunț la toate și din lumea asta să dispar
Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.
Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?
Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit
Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic
O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic
Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț
În fața justiției supreme mă autodenunț
Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut
Tata
Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,
Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,
Am râs cu el o viață întreagă,
Și-am tras din greu la același jug.
Și-mi amintesc când am săpat fântâna,
Și viață am dat la totul dimprejur,
Plângând îmi strânse strașnic mâna,
Și îmi părea că-n el e totul pur.
Pe blânda mamă o iubea nespus,
Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,
Iar ea cu sufletul adânc străpuns,
Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.
Și viața curse ca un râu cu miere,
Cu toate rânduite de-același ritual,
Și le spuneam plângând, la revedere,
Când mă duceam la horă sau la bal.
Acum în leagănul micuț îmi șade fata,
La fel, ne-om înhăma la același jug,
Și din același tei tăiat demult de tata,
Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Other poems by the author
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XX - Cel care cere crucea
Nu-mi da slavă, Doamne,
nici scăpare ușoară, nici drum neted.
Primește-mă lângă Tine pe cruce —
nu ca pe un tâlhar,
ci ca pe un frate al durerii.
Nu cer să fiu coborât de pe lemn,
ci să stau lângă Tine până la capăt,
să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,
să simt cuiele rugii care nu se mai termină.
Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,
ochii să Ți-i întâlnească în agonie,
inima mea — să-Ți bată în sânge,
până când dragostea va fi tot ce rămâne.
Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,
ci între cei care au urcat,
tremurând, cu pașii goliciunii,
dar cu dorul plin de Tine.
Primește-mă, Doamne,
nu după vrednicie,
ci după lacrima ce-Ți cere crucea,
nu slava.
Și când totul se va sfârși,
adu-Ți aminte de mine
în Împărăția Ta —
nu pentru că am fost bun,
ci pentru că Te-am iubit,
pe cruce fiind.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - XXXI - A nu mai fi om
Doamne,
nu știu când am început să nu mai fiu om.
Poate când am tăcut în fața durerii altuia,
sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat
fără să simt nimic.
Poate când am învățat să zâmbesc fals
și să spun vorbe goale doar ca să par viu,
Ori când în mine era doar o cameră întunecată,
fără icoane, fără glasuri, fără rugă.
Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,
dar l-am acoperit cu măști,
cu trufie, cu uitare,
cu neputința de a mai plânge curat.
Mi-e teamă că am pierdut ființa
care putea iubi fără măsură,
ierta fără explicații
și suferi fără ură.
A nu mai fi om,
înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,
să nu mai tresari la durerea altuia,
să nu mai cauți cerul
nici măcar atunci când te afunzi în noroi.
Doamne,
dacă încă mai e o scânteie,
nu o lăsa să se stingă.
Suflă peste mine Duhul Tău
și fă din cenușa mea o făptură nouă.
Întoarce-mă la rădăcina inimii,
acolo unde omul e după chipul Tău,
nu după rană,
nu după păcat,
nu după frică.
Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,
învață-mă din nou ce înseamnă
să fiu viu
în iubire,
în lacrimă,
în rugă.
A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.
Nu mă lăsa, Doamne,
să mă sting singur,
să nu mai fiu om...
Chipul și asemănarea Ta.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XX - Cel care cere crucea
Nu-mi da slavă, Doamne,
nici scăpare ușoară, nici drum neted.
Primește-mă lângă Tine pe cruce —
nu ca pe un tâlhar,
ci ca pe un frate al durerii.
Nu cer să fiu coborât de pe lemn,
ci să stau lângă Tine până la capăt,
să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,
să simt cuiele rugii care nu se mai termină.
Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,
ochii să Ți-i întâlnească în agonie,
inima mea — să-Ți bată în sânge,
până când dragostea va fi tot ce rămâne.
Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,
ci între cei care au urcat,
tremurând, cu pașii goliciunii,
dar cu dorul plin de Tine.
Primește-mă, Doamne,
nu după vrednicie,
ci după lacrima ce-Ți cere crucea,
nu slava.
Și când totul se va sfârși,
adu-Ți aminte de mine
în Împărăția Ta —
nu pentru că am fost bun,
ci pentru că Te-am iubit,
pe cruce fiind.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - XXXI - A nu mai fi om
Doamne,
nu știu când am început să nu mai fiu om.
Poate când am tăcut în fața durerii altuia,
sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat
fără să simt nimic.
Poate când am învățat să zâmbesc fals
și să spun vorbe goale doar ca să par viu,
Ori când în mine era doar o cameră întunecată,
fără icoane, fără glasuri, fără rugă.
Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,
dar l-am acoperit cu măști,
cu trufie, cu uitare,
cu neputința de a mai plânge curat.
Mi-e teamă că am pierdut ființa
care putea iubi fără măsură,
ierta fără explicații
și suferi fără ură.
A nu mai fi om,
înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,
să nu mai tresari la durerea altuia,
să nu mai cauți cerul
nici măcar atunci când te afunzi în noroi.
Doamne,
dacă încă mai e o scânteie,
nu o lăsa să se stingă.
Suflă peste mine Duhul Tău
și fă din cenușa mea o făptură nouă.
Întoarce-mă la rădăcina inimii,
acolo unde omul e după chipul Tău,
nu după rană,
nu după păcat,
nu după frică.
Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,
învață-mă din nou ce înseamnă
să fiu viu
în iubire,
în lacrimă,
în rugă.
A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.
Nu mă lăsa, Doamne,
să mă sting singur,
să nu mai fiu om...
Chipul și asemănarea Ta.