Elegie

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

 Sub sabia mea de fier,

 Dușmanii vor cădea.

 De sabia mea de fier,

 Toți se vor temea.

Poezie dedicată dușmanului.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Keväällä sielun värähteleessä,

Odotamme onnea unelmoimalla,

Ja syksyllä, kun toivot kuolevat,

Meillä on pilvi jäljellä,

Me kaikki odotamme turhaan

Onni, joka ei koskaan toistu,

Kehto vain ohikiitävä unelma

Yöllä taivas on aina kirkas,

Liidämme hullun kaipuun paratiisiin,

Mutta kuorossa näemme, että se oli silti unta.

Me kaikki odotamme turhaan

Onni, joka karkaa meidät

Ja sielussaan ne seulovat katkerasti

Ajatukset, jotka pettävät meitä,

Turhaan me anomme,

Odotamme turhaan

Onnea, jota aina haluamme,

En tule enää!

Me kaikki odotamme turhaan

Onni, joka karkaa meidät

Ja sielussaan ne seulovat katkerasti

Ajatukset, jotka pettävät meitä,

Turhaan me anomme,

Odotamme turhaan

Onnea haluamme niin paljon

En tule enää!

Cântecul nopții, adiere sublimă,

Înserarea misterioasă, vis de aur.

Ritmuri stelare, tainică simfonie,

În liniștea ce îmbrățișează timpul.

Nopțile cântă în ecouri fără margini,

Melodii de stele, în dans cosmic.

Notele se împletesc într-un cor divin,

Povești nespuse, secrete ascunse.

Sub cerul întunecat, cântecul răsare,

Ode ale tăcerii, povești neînțelese.

Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,

Cântecul nopții dezvăluie iubirea.

În umbra lunii pline, versurile dansează,

Sufletele se unesc într-o armonie tandră.

Cântecul nopții strigă către inimi ratace,

Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,

Înserarea îmbrățișează cerul senin.

Rimele se leagă într-un dans tandru,

În tăcerea ce ascunde visuri nebune.

Stelele cântă în lumini strălucitoare,

Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.

Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,

Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.

Prin întuneric, versurile se rostesc,

Povești nespuse prind viață în melodie.

Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,

În liniștea ce aduce alinare și armonie.

Sub lună plină, cuvintele se împreunează,

Sufletele se unesc într-o simfonie divină.

Cântecul nopții ne cheamă la visare,

În universul său

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

-Învinge frica, şi n-o lăsa să te doboare..
-Ura poate fi învinsă numai cu iubire..
-Întodeauna există şi o parte bună, printre cele rele..
-Nu exista nici-o forță mai mare în univers, decât dragostea!
-Omul care te trădează o singură data, te va trăda si a doua oară!

-"Suferința este un labirint plin de capcane".

-"Viața este un dar, și moartea e un câștig".

Un strop de ploaie am sorbit pe gene,

Și am privit cu ochii umezi multă vreme,

Apoi sub paşii mei mărunți și moi,

Au început să se stârnească zilnic ploi.

Pe-un val, eu l-am închis în scoică,

Iar mării i-am luat din cer o doică,

S-o legene ușor cu mâini de fată,

Să nu mai facă valuri niciodată.

Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,

Şi l-am închis în tub plăpând de nai,

Să nu mai șuiere turbat pe munte,

Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.

Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,

Şi adesea, aici, în criptă am simțit,

Cum vin, și-mi trec peste mormânt,

Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.

De mic am trăit cu frigul în oase,

Soba plângea după un lemn,

Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,

Coşul aştepta de la fum şi el semn.

Şi priveam jinduind peste casa din vale,

Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,

Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,

Împreună cu mama şi motanul Roger.

Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,

Nămeţi uriaşi veneau peste casă,

Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...

Ce iarnă, ce viaţă geroasă.

Un vreasc îşi făcuse milă de noi,

Mama-l căra pe mâini sângerând,

Era toropită de prea multe nevoi,

Şi-o zăream mai tot timpul plângând.

Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,

Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,

Că mama o să aducă pentru noi un copac,

El lăcrima din ochii săi de smarald.

Bolul cu lapte îi îngheţase complet,

Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,

A doua zi îl găsisem inert,

A fost pentru el ultima iarnă.

Vântul mă mușcă de față, 

Într-un frig infernal mă desfăt, 

Sângele în vene-mi îngheață, 

Cu bulgări de foc mă îmbăt. 

Mi-s oasele gârbove-n coaste, 

Și văd cum prăpădul revine, 

Înfrunt a gerului oaste, 

Și simt o Siberie în mine. 

Mi-e frig și sunt rece ca gheața, 

În cristale, de mișc, mă voi frânge, 

Jăratec aș mânca dimineața, 

Și clocot mi-aș turna peste sânge. 

Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi, 

Soarele nu-l mai văd nici în vis, 

Cu gerul port acum un război, 

În care focul este strict interzis. 

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Din ochiul trist îți mușc privirea,

Pupila albă voluptuos îți mestec,

Și-ți simt pe limbă neiubirea,

C-un soi de iz demonic în amestec.

Ți-e tânguirea numai lacrimi,

Și mângâi pedestaluri de statui,

Ai oferi un suflet plin de patimi,

Dar nu oricum, oricând și orișicui.

Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,

De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,

De a umbla în pielea goală -n ceruri,

Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.

Dezbracă-ți penele de înger necăzut,

Şi desenează pe nisipul lunii crini,

Să intru-n transă când mă simt pierdut,

Să mângâi stele în timp ce tu suspini.

De ți-ar simți și Creatorul frământarea,

Tristețea unui embrion în cioc de barză,

Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,

Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.