Elegie

Iubita mea, te port ca pe-un blestem,

dar și ca pe-o comoară otrăvită,

tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,

iar viața mea, în tine-i răstignită.

Ești leacul care-mi frânge vindecarea,

și steaua ce nu vrea să mai apună,

o pasăre ce-și caută pierdută zarea,

zburând în cerc sub razele de lună.

Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,

un chin tăcut, și greu, fără salvare,

căci te iubesc enorm, ca un fanatic,

otrava mea, balsamul ce mă doare.

Iubita mea, te port ca pe-un păcat,

ce-mi sapă-n carne urme adâncite,

și nu te las, căci zeii m-au avertizat,

că doar prin tine mi-s visele-mplinite.

În focul stins tu ești ce mă aprinde,

o umbră vie în prag de agonie,

și chiar de firul vieții s-ar desprinde,

te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.

Du-te pădure şi fă-te copac,

Aruncă-ţi crengile peste câmpie,

Şi lasă-mă-n pustie să zac,

În cântec surd de ciocârlie.

Du-te pârâu şi fă-te izvor,

Mistuie-ţi apele în deşertul arid,

Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,

În albia secată sub un soare torid,

Purcede jăratec şi fă-te scânteie,

Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,

Şi adu lângă mine orice femeie,

Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.

Purcede măicuţă şi fă-te copil,

Supusă, acceptă jurământul cel cast,

Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,

Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.

Du-te lumină şi fă-te atom,

Orbeşte Pământul pentr-o clipită,

Să rămân numai eu, ultimul om...

Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.

Noi, ăștia care suntem falși poeți,

Nepublicați și fără pic de faimă,

Vom scrie versuri pe pereți,

Și-apoi, i-om vărui, de teamă.

Vom scrijeli nisipul fin al mării,

Cu-n sentiment adânc ori prea banal,

Și, în apus, îl vom lăsa uitării,

Să-l șteargă vântul ori vreun val.

Vom murmura poeme fără carte,

Întrebători spre inima ce cântă,

Cu mâinile amputate vom împarte,

Bucăți dintr-o iubire frântă.

Vom dibui, în suflet, trist sonet,

Și îl vom plânge sub un clar de lună,

Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,

Ce îl va vinde lumii pe sub mână.

Mă caut în oglinda dimineților,

dar chipul nu mai știe să zâmbească.

E ceva străin în privirea mea,

ca un loc părăsit de lumină.

Simt în adâncul meu o liniște care doare,

o tăcere care respiră în locul meu.

Uneori, când vântul se lovește de ferestre,

îmi pare că e sufletul rătăcitor,

încercând să se întoarcă acasă.

Am învățat să respir din amintiri,

să privesc fără să mai caut,

dar inima – săraca – urlă cu fiecare bătaie.

Înlăuntru totul e pustiu, un imens deșert. 

Mi-e teamă că va trebui să învăț să trăiesc 

doar cu o jumătate din mine... 

De ce ai plecat? 

Nu zdruncina liniștitea pietrelor dacă nu îți duci drumul până la capăt. 

Gândurile rele ascut cuțitele. 

Lumina ne îmbrățișează prin umbră. 

Iubirea uneori e ca un tribunal — ne judecă blând, ne condamnă greu;

Într-un cerc vicios π = 0

Raza unui cerc vicios poate fi mai mare decât diametrul.

Veșnicia este clipa care refuză să treacă.

Moartea nu vine, ea așteaptă dintotdeauna.

Pe drumul greșit, umbra ne precede pașii.

Nu cere pomului roade primăvara. 

În singurătate nu uita de tine.

Nu sta in furtună dacă nu ai rădăcini adânci.

Omul nevrednic caută întotdeauna sfârșitul.

Dumnezeu tace și în tăcerea lui se află totul.

Sfârșitul e începutul nevăzut.

Infinitul încape într-o privire atunci când iubești. 

Trupul este temnița sufletului. 

Adevărul îl porți ca pe o rană ascunsă.

A găsi din întâmplare… e cadoul unei căutări pe care ai abandonat-o.

În abis te ridici spre tine însuți.

În tăcerea de după ceartă ne rănesc privirile.

Rădăcina timpului este cordonul ombilical. 

Cunoașterea crește pe rădăcina necunoscutului.

Moartea e viața care se întoarce acasă.

Evoluția desenelor rupestre s-a încheiat cu o literă

Dumnezeu locuiește în întrebările fără răspuns.

Ne întoarcem mereu din drumuri pe care nu le-am făcut.

În abis ne privim cel mai limpede chipul.

Infinitul se ascunde în ceea ce e prea mic să vedem.

Sufletul e un cer pe care trupul îl întunecă.

Cine se caută pe sine se pierde.

Moartea e singura poartă care duce la viață.

Ce este mai aproape de noi e cel mai departe de înțelegere.

Uneori chiar și întunericul poate crea umbre.

Adevărul nu are chip dar poartă mii de măști.

Cine iubește, acceptă să fie rănit.

Nimicul e plin de ceea ce nu putem cuprinde.

Timpul nu curge — noi înotăm în el.

O întrebare bună scufundă toate răspunsurile.

Singurătatea ne leagă mai strâns decât iubirea.

Adevărul se destramă în momentul în care încercăm să croim minciuni.

Fiecare clipă poartă greutatea veșniciei.

Ne apropiem, fugind unul de altul.

Răul e oglinda neputinței noastre ascunse.

Dorința ne trădează mai mult decât frica.

Nu există bucurie mai mare decât să stai la umbra copacului plantat de tine.

Singurătatea este efectul unei prăbușiri. 

Sufletul tace, dar de fapt strigă mai tare decât trupul.

Ne naștem într-un univers care ne ignoră existența.

Întrebarea corectă este mai grea decât răspunsul.

În fiecare despărțire trăiește un început nevăzut.

Cerul se deschide doar pentru cei care nu cred că există.

Moartea nu ne ia, ne readuce la ceea ce am fost dintotdeauna.

Frica ne forțează să iubim doar cu jumătate de inimă.

Mereu existăm în oglinda altuia.

Gândul care nu trezește nu ne aparține.

Libertatea e paradoxul de a alege ceea ce te închide.

Infinitul este începutul lui Dumnezeu. 

Cunoașterea absolută e lipsa de a mai întreba.

Sufletul nu se ascunde de ceilalți, ci numai de tine.

Singurul cadou nepăcut pe care il poți face trupului este o oglindă. 

În absența sensului, fiecare alegere devine sacră.

Tăcerea are cea mai bogată memorie.

Viitorul există doar pentru cei care nu-l înțeleg.

Singurătatea în doi e mai reală decât comuniunea în mulțime.

Spiritul se ridică din cadavrul timpului.

Gândul rău nu vine niciodată singur.

Liniștea e mai zgomotoasă decât toate strigătele lumii.

Noi nu privim lumea; lumea ne privește prin noi.

Eternitatea nu are timp; noi suntem cei care o măsurăm.

Nu chema toamna dacă plângi când frunzele cad.

Nu scutura umbrele trecutului dacă te-ai îndepărtat complet de lumina prezentului.

Nu tulbura adâncul apei dacă nu ai curaj să te scufunzi până la fund.

Nu deschide porțile tăcerii dacă ai nevoie de ajutor.

Nu răscoli cenușa amintirilor dacă nu ai ars complet. 

Nu te înhăma la căruța celui care folosește biciul.

În zadar plantezi pomi dacă nu-ți plac roadele lor.

Într-o zi toridă umbra fără o cană de apă nu e suficientă. 

Învață să dai din aripi înainte de a-ți crește penele.

Uneori trebuie să îți vezi în oglindă și spatele. 

Vei putea prețui puterea cuvintelor numai atunci când nu le vei mai auzi.

Schimbă cursul râului dacă ai casa pe malul său.

În oglinda lumii chipul tău să nu se reflecte.

Nu privi amurgul numai cu ochii ci cu toată ființa. 

Nu privi amurgul ca pe un sfârșit ci ca pe un nou început. 

Dacă ți-e frică de noapte nu dormi. 

Nu privi abisul altuia de pe muntele tău. 

Nu distruge temelii care au rezistat secole dacă nu poți înălța ceva mai puternic.

Nu striga în pădure dacă te sperie ecoul.

Nu mișca piatra de pe marginea prăpastiei. 

Plantează copaci pe margini de prăpăstii.

Când te afli într-un grup nu disprețui singurătatea. 

Poți intra în singurătatea altuia doar venind și tu din singurătate. 

 Nu privi stelele dacă ești orgolios.

De n-aș avea furtună,

Aş sta cu viața la taifas

I-aș împleti cunună,

Pe veci cu ea să fi rămas.

De n-aș avea durere,

M-aș înălța în zbor,

Și-aș plânge de plăcere,

Când trebuie să mor.

De n-aș avea și lacrimi,

Uscat aș fi sub piele,

Şi aș mânca doar patimi,

Privind pierdut la stele.

De n-aș avea dezamăgiri,

Ce tristă mi-ar fi viața,

Aş fi un praf ce nu-l respiri,

O apă ce-și dorește gheața.

Vorbele sunt goale...

Umbre zburătoare!

Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?

Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,

Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?

Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!

Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,

Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,

Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..

Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!

Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,

Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,

Niciodată putând a vorbi despre tine!

(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Poți fi tu oare?!

Răspunsul rugăciunii

Frumoasă ca un Înger

Strălucitor în Soare

Nu pari un Heruvim!

Nici Serafim nu ești!

Arhanghel nici atâta!

Din care ceată ești?

Ori ești un Mesager?

Sau ești o amăgire?

O stea în dimineață!

Din mantia ta albă

Lăsând să se-ntrevadă

Picioare și mâini goale

Cu singura podoabă

Metania mâinii stângi

Te-ai coborât grămadă

Lăsat de cer să cadă

Făptură minunată

Nici fulger în priviri

Ori vorbă deocheată

Din buze-ți curge miere

Pomeți-s faguri dulci

Și pielea, albă toată, 

Cu nurul alb de crin 

Din care curge mirt

Ori ești o amăgire ?!

poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,

de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul

despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...

se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză

a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit

cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...

râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă

și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .

Pe scenă iarna își așterne fulgii,

În dansul clasic și contemporan;

Se-aude-ncet ecoul rugii

De a pătrunde-n noul an

Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...

Ne scuturăm bocancii grei, murdari,

Ce ne-au purtat o lungă perioadă

Prin groaza-n care-atâți hoinari

Se zbat și se spetesc, crezând

Că totul ține de puterea omenească;

Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând

Că binele-i din dragostea dumnezeiască.

Irina Anghel, București, 2021.