Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...

În taina nopții încet pătrunde, 

Lumini dintr-o apusă stea, 

Și-n visul nostru se ascunde, 

Și pasul tău, și urma mea. 

Pe buze arde-un lung fior,

Din umeri aripi ne-au crescut, 

Și ne-aruncăm în primul zbor, 

Prin ochii tăi, cu-al meu sărut. 

Subit ne-am înălțat spre stele,

Iar tainice lumini ne-mbrățișa,

Ca veșnic să dansăm cu ele, 

Cu zborul tău și aripa mea.

Și-ncet tăcerea ne-a cuprins, 

Când în priviri ne licărea apusa stea, 

Și-am vrut să-ți spun... dar m-a surprins, 

Că gândul meu... era chiar șoapta ta. 

Și-n liniștea ce arde lent,

Ne-am regăsit fără cuvinte,

Căci visul nostru transcendent,

Era în trup, și nu în minte. 

Rămânem pas, rămânem zbor,

Sub cerul ce ne știe bine,

Iar trupul tău cu-al meu amor, 

O nouă stea în univers devine.

Nu pot să-ţi spun adio încă,

Eşti vie pe a ochilor retină,

Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,

Şi te absolvă iar de orice vină.

Nu pot să-ţi spun adio încă,

Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,

Au început încet să plângă,

Şi-n suflet aprig m-a durut.

Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,

Deşi în grote pustnic m-am retras,

Singurătatea zilnic jinduie la tine,

Şi mă provoacă alarmant la dans.

Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,

Deşi în mine amorul cântă,

Ceva în mine atuncea a murit,

Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.

Pot însă să îţi spun fără regret,

Că te-am iubit cu disperare,

Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,

În Post Scriptumul de la scrisoare.

De ieri întruna mă frământ,

Și umbre cad asupra mea potop,

Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,

Ce-n raiuri nu-și mai are loc.

Mi-e osul rece și carnea învinețită, 

Pe scânduri umede mă lăfăiesc, 

Și adulmec cu privirea-mi obosită, 

Frânturi din traiul nostru omenesc. 

Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,

Și-mi cântă versuri din tropar,

O, moarte! De ce să mă mai numeri,

Când sunt demult în celălalt hotar. 

O mamă aș vrea să am la căpătâi, 

Mă mângâie duios pe creștet, 

Să-mi spună întruna mai rămâi, 

Că firul vieții încă nu e veșted. 

Și plouă întruna ca-n potop, 

Sub ape e și umbra celui sfânt, 

În raiuri nimeni nu mai are loc, 

Şi zac inert... Nu mă frământ.

Afară noaptea mână stele,

Pe cord îmi plânge-un pui de dor,

Cu sulița mă-npunge în prăsele,

Suspinul netrăitului amor.

Cu ochii triști și plini de lacrimi,

Privesc fotografii demult uitate,

Iar sufletu-mi înfășurat în patimi,

Scâncește precum pruncul după lapte.

Furtuni se-anunță în cruda soartă,

Corabia îmi este fără de catarg,

Pe inimă îmi tatuez spre tine-o hartă,

Și orbit de dragoste pornesc în larg.

De atâția ani mi-i lungă odiseea,

Iar valurile carnea mi-o străpung,

Iar Doamne dacă ai creat femeia,

N-ar fi nici drept la dânsa să n-ajung.

Afară noaptea împletește zorii zilei,

Pe cord îmi plânge acum bătrânul dor,

Și simt în os cum ghearele acvilei,

Se-nfig când se opresc subit din zbor,

Și-mi mușcă fără milă zilnic din ficat,

Sortit ca Prometeu să mor înlănțuit,

Cu al iubirii foc trăit și nicidecum furat,

La moarte-s condamnat că aprig te-am iubit.

Pe cruci de lemn uscat plouă cu sânge,

și strugurii din vie învață-a plânge;

se fierbe mustul sub soarele plăpând,

și vinul intră singur în pământ.

Fântâna strigă-n sec, și-și sapă groapa,

când norul negru peste ea își plimbă pleoapa,

iar clopotul, bătrân, fără ecou,

tăcerea-și plânge lângă un cavou.

Pe drum nu trece nimeni. Timpu-i șchiop,

și-l poartă-n cârcă doar un ceas miop,

cireșul s-a uscat de dorul lumii,

și bate-n geam cu ramurile ciumei.

Cuvintele bătrâne, se topesc,

ca niște hostii ude într-un vers,

iar Dumnezeu, cu ochiul dat pe spate,

scrie un psalm și-l rupe-n jumătate.

Și-n mijlocul uitării, cu-ndârjire,

pământul cere învârtoșat sfârșire,

nu mai e moartea ce-a fost altădată,

ci un oftat ce-nchide poarta descuiată.

Rămâne-n noi doar humă și mirare,

de ce primim lumină de la soare,

când chiar și Dumnezeu a obosit,

de atâta timp, de când atârnă răstignit.

De tunete și fulgere mi-e cerul azi lovit, 

Privirea îmi este-n ceață de-atâtea privegheri, 

Și cerul greu apasă pe trupu-mi istovit, 

Iar moartea a-nceput să-mi ia din primăveri. 

Îmi simt în palmă umbra, nu trupul, nu căldura,

De parcă mă desprind încet din rostul firii, 

O rază de lumină îmi poartă-n zbor făptura, 

Și parcă bate-un clopot în turla mănăstirii. 

Sub mine roata lumii îşi macină tăcerea,

Nimic nu e la fel, văd doar o noapte oarbă, 

Cum varsă din orbite o beznă precum mierea, 

Vrând printr-o viclenie lumina să-mi absoarbă. 

Se-nvârte roata-n carne, nu-n stele, nu-n afară,

Și scrâșnetul ei surd îmi intră-n rădăcini, 

Aud cete de îngeri cum trâmbiță-n fanfară, 

Și văd ca printr-o ceață, coroana Lui de spini. 

Dar moartea nu mai vine, se pare c-a plecat, 

Privesc ca-ntr-o oglindă cum norii grei se frâng, 

Tot zborul meu spre El, păcatul l-a curmat, 

Ca un orfan de Tată, mă uit spre cer, și plâng.

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.

Orele și m

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

 Ciudat…
Da, este ciudat
Tot mai ciudat
De când   timpul m-a alungat
Într-un joc de nejucat
Cu hrană zilele posomorâte 
Iar clipele făcute ghem
Se rostogolesc 
Ca -ntr-un  blestem
Strivind gândurile
Din care vreau să fug 
De mine să mă alung
Cerându-mi singurătatea înapoi
 Prin ea să străpung 
 Sunetul crengilor când trosnesc
Iar frunzele încet jelesc
Căzute pe umed pământ
Lăsând copacii fără veșmânt
Copaci ce singuri s - au ruginit
 În  toamna care încă nu  a  venit… 

Acum e  vremea mea să spun
Să spun și eu  un ,, DA,,   
 Un  ,,DA,, adevărat
În loc de ,, NU,,  cuvânt înveninat 
Și vreau să nu mai pot
Să mai suport
Mormanul de dorințe
Aruncate în neputințe
De cei fără credință 
 Care-mi  repetă sacadat
  Nu, nu, pentru tine nu se poate …
Pare ciudat sau,
Eu nu am  dreptate?

Ecoul din jocul de cuvinte
Aleargă și el repetând  
Nu se poate, nu se poate!...
 Iar strigătul din mine 
Cere  adevărul înapoi 
Și vieții să-mi deschidă poarta
Să pot să plec, să fug din ea 
Fără să-i spun , fără să-i cer
La vie  encore une fois …
Știu viață știu
Că ,încă o dată
 Nu se poate, nu se poate…

 Iar TU …    
Duci urna   ca pe-o  povară  
 În care cuvintele  nu se separă
Cele adevărate  sunt amestecate
 Cu cele pline de păcat 
În jocul  trucat 
Jucat până la capăt
Pare ciudat ? 
Urna, încă  nu s-a spart  …

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,

Cu ștreangurile puse-n rând,

De aceea merg pe fir întins ca ața,

Echilibrist pe moarte pedalând.

Mă-mbrac și-n clovn câteodată,

În orice număr la nevoie figurez,

Căci viața într-o zi m-așteaptă,

Să fac un salt mortal de la trapez.

Înot mereu pe sub năvoade,

Și am lansări de bumerang,

Târâș mă-ndrept spre eșafoade,

Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,

Să păcălesc pe viață și pe moarte,

Să fiu uitat aicea pe pământ,

Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,

Cu toți acei ce intră în mormânt.