Pluteşte-n sublim

Aș vrea să te pierd în cuvinte tăcute,

Să-ți simt umbra grea peste timpul uitat,

Să-mi fie dorința în tăceri abătute,

O vină ce arde într-un trup sfârtecat.

Aș vrea să te port ca pe-o haină în vis,

Prin nopți făr' de margini, prin umbre ce dor,

În zori și apusuri să mă simt interzis,

Rămân­ând o enigmă pierdută-n amor.

Aș vrea să te strig în noaptea pustie,

Să răspundă doar vântul c-un ecou abătut,

Să-mi fie dorința o veche stafie,

Ce-și poartă regretul printr-un lut neștiut.

Aș vrea să mă scurg din mine-n tăcere,

Să-ți rămân doar o umbră sub ochiul de jar,

Să-mi fie iubirea doar o scurtă adiere,

Un ultim suspin din oceanul de amar.

Aș vrea să rămân ca o frunză căzută,

Din care pământul să-și facă altar,

Să-mi fie izvorul ca o apă stătută,

Să mă bei însetată ca pe-un ultim pahar.

Uscată e peniţa-n toc,

Iar muză nu mai am deloc,

Urlă cuvântul aşternut pe foaie,

Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,

În cap ideea se răstoarnă,

Nimic nu mă mai încântă,

Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,

Tristeţea jalnic mă cuprinde,

Mi-e dor de izul de cerneală,

De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,

De toţi acei ce mă acuză,

De cartea de la căpătâi,

Şi de iubirea mea dintâi.

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

De voi fi fost cândva un nor, 

Sunt azi o crustă de pământ uscat,

Și nu mi-a fost deloc ușor,

Atunci când roada ți-am udat.

De voi fi fost cândva ocean,

Azi sunt deșertul cel arid,

Și ți-am dat hrană an de an,

Acum mă ocolești ca pe un zid.

De voi fi fost cândva pădurea,

Azi sunt doar rădăcini uitate,

Iar mulțumirea ta a fost securea,

Ce m-a ciuntit și zi, și noapte.

De toamnă voi fi fost cândva,

Azi sunt hambarul vechi și gol,

Că n-ai lăsat sămânța-n matca sa,

Ai pus otravă și pârjol.

Îmi legăn iarna care-i numai gheață,

Dar doar o vorbă bună de-ai șopti,

M-aș risipi în tine ca o ceață,

Apoi, fulgerător aș înverzi.

Un măr cade încet pe pământ,

Cu râsu-mi uitat în el când era mugur,

Mușc, și deodată, mă aflu râzând,

Iar râsul se-mprăștie în totul din jur.

Copacii râd de se scutură frunza,

Se țin cu crengile toate de trunchi,

În scorburi păienjeni își scutură pânza,

Și-n hohot de râs se pun în genunchi.

Cu lacrimi râde și soarele sus,

Norii izbucnesc în ploi amuzante,

Chiar vântul, cel sobru, pare dispus,

S-adie în glumă pe lângă plante.

Iarba chicotește sub pasul ușor,

Furnici se adună râzând în cărare,

Pământul se clatină blând de fior,

De parc-ar gusta din aceeași mirare.

Prin ape se-aude un râs legănat,

Peștii se-ntorc, din solzi scânteind,

Iar râul cel vesel, ușor tulburat,

Își cară nămolul spre mare, zâmbind.

Iar eu stau tăcut, cu-n măr pe jumate,

Ce strânge tot râsul scăpat peste fire,

Și sâmburii mici îi plantez mai în spate,

Iar muguri de râs, răsar în neștire.

    Ai mai făcut un pas către plecare,
    Dar ai avut, ușor, presentimentul,
    Că umbra-ți alungită pe cărare,
    Te-a răzgândit și ai pierdut momentul.
    
    Așa că te-ai întors și-ai mai făcut un pas,
    Uitându-ne la mine cu blândețe,
    Căci spre final, eu am fost cel rămas,
    Să te îmbrățișeze cu tandrețe...
    
    În umbra ta, ecoul pașilor mărunți,
    Mi-a fost în suflet și pană și cerneală,
    Iar brazii mei împodobiți cu nea, cărunți,
    S-au scuturat lumină în cale-ți cu sfială...
    
    Căci numai ei puteau să-ți scrie,
    Ce n-am putut să-ți spun eu în cuvinte,
    Iar rimele acestea - adevărată mărturie -
    Au fost și sunt puterea de a merge înainte...

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

Prieteni buni am fost mereu, dar sufletului totul îi s-a părut greu

In inima, flama a scânteiat. La fiecare vedere cu tine, un strop pe ea s-a picurat

Dar a rezistat, până în ziua când am putut răsufla in sfârșit ușurat

Cărbuni încinși ai pus pe suflet, dar nu în inima unde le e locul,

Ci acolo unde apasă greu; am incercat să-i sting, dar tu i-ai ațâțat mereu.

Șapte ani ai spus sa te aștept, iar eu fara niciun regret,

M-am supus în liniște, tânjind la ziua când o să mi se aline toată suferința, chinul și dorul,

Deoarece am simțit că ăsta mi-este viitorul.

Te mustra conștiința că nu m-ai avut?

O Doamne! Atâta timp pierdut!

Eu m-am rugat tăcut, surd și crunt,

Am ignorat totul de jur, tot ce mi-a plăcut,

Sperând că într-o zi vei regreta

Și langa inima ta, doar pe mine mă vei purta.

Aceasta îmi este răzbunarea, sa te întorci la mine fericit și împlinit,

Dar cu amarul timpului scurs necuvenit.

Mi-ai spus că sunt perfectă. Aproape!

De-ai fi fost un orb, eram acum departe.

Dar darul asta de la Dumnezeu este uneori un mare blestem.

Daca nu am vedea ce ne înconjoară,

Cu inima am judeca, cu auzul ne-am bucura și cu atingerea ne-am apropia,

Ca sufletul nostru sa nu moara.

Mi-ai spus că sunt briliantă, vorbim, te bucuri și tresari

In tine ceva se mișcă, dar oricât aș calcula, rămân cu mintea nesocotită.

Matematica și iubirea sunt doua extreme,

Într-una totul e precis, real, concret,

Într-alta nimic nu e direct, dar cred că nu mă amăgesc,

Când spun, că în ambele mă regăsesc.

Acum spune-mi tu, daca as face ecuații cu variabile din viețile noastre comune,

Ai fi dispus să-mi spui coeficienții ca in final inimile noastre sa se adune?

Rătăcind într-o angoasă fără sens
Că există o astfel de fată fără să știu
Am cunoscut un geniu al frumuseții luminat dens
Și mă bucur foarte mult că ne-am cunoscut cât sufletul meu a fost viu

Tu ești cea care mi-a oferit momente minunate
Și toate îndoielile au dispărut
Și din nou vreau să simt gustul  dragostei imaginate
Vreau să fiu cu tine, doar sună sau trimitemi un sărut

Și tu chiar ești un înger din cerurile senine
Și divin chipului celui mai drăguț de pe Pământ
Să te iubesc este chemarea mea din sine
Și am decis să mărturisesc secretu meu  cel mai blând


Bunătatea ta îmi încălzește inima prin prejma timpurilor
Tu ești fericirea mea, ești soarele călduros al meu
Numită  de mine cu dragoste Zeița cerurilor   
Aceasta vei fi  pentru mine  mereu

Și până la urmă vreau să spun ceva greu de scris
Este greu de arătat sau de spus
Tu ești cea pe care vreau să o  cunosc toată viața în vis
Tu esti cea pentru care sunt pregatit sa traiesc si sa scriu până al vieții apus..

Dă-mi mâna iarăși iubito,

Și spune-mi ale amorului vorbe!

Este iubirea minciuna supremă,

Ori viața e cursa în care cădem?

Nu-i dragostea noastră sărbătoarea,

Nu-i ea însăși fericirea?

Nu suntem noi florile roșii sau albe,

Ori galbene,verzi și albastre,

Ce-ți stau prinse artistic

Pe gingașul chip și vorbesc,

Despre iubirea nebună,

Ori mai degrabă taina cea bună

Adusă de îngeri la noi,

Sau viața-mpreună absolută,

Ce ne-a cuprins pe-amândoi?

(2 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Mă plimb de unul singur pe alei

Urmandu-ți pașii de sub frunze, 

Care mă duc spre banca noastră 

Și unde lacom gustam a tale buze.

Privesc nostalgic și-mi amintesc

Câtă speranță ne puneam în viitor,

Și câte planuri mai aveam în minte

Fără să știu că doar eram un visător.

M-așez pe scândura ruptă de vreme

Și scot din buzunar o carte veche,

Din care vreau să pot citi un vers

Dar, cui să-l zici când n-ai pereche.

Încet și răbdător dau câte-o filă

Și mă opresc unde-i numele tău,

Recit în gând ce-am scris cândva

Pentr-o puștancă, fiind tânăr flăcău.

Închid ușor cartea plină de amintiri

Și mă ridic fără a ști unde pornesc,

Ceva în mine mă furnică și înțeleg

Că tot pe tine dragă Mărie...te iubesc!