Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 9 martie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 537
Poezii din aceiaşi categorie
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Regina nopții
Noaptea, pritetena mea
Cât de secretoasă poate fi ea!
Am noroc cu divinele stele,
Care-mi spun secrete superbe.
Dar cerul cel miraculos,
O dar păcat că e atât de mincinos..
Doar vorbe spuse pe de rost,
Uneori spuse fără rost.
Acum mărturisește-mi mie,
Există vreo magie,
Să te pot privi o veșnicie?
Te rog răspunde-mi tu mie..
Dar cine sunt eu?
Un simplu nor,
Care s-a îndrăgostit arzător,
De regina nopților.
Dansul
Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?
Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Am să vă dau în judecată
Am să vă dau în judecată!
că ma-ți lăsat orfan într-o lume ciudată.
cu mamă îndepărtată,
strig la voi cu vocea îndurerată!
cu viața, aproape de tot subjugată
ma-ți lăsat în a voii soartă,
crudă, acră și sărat.
eu îmi ascund durerea mascată,
cu inima frîntă și fața curată.
vă urăsc a suta dată !!!
pentru răpire de tată,
pentru tinerețea asasinată,
pentru durerea împrumutată.
v-aș împușca pe toți de laolaltă!
ce viață urîtă,
O să mă dați în judecată!
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Regina nopții
Noaptea, pritetena mea
Cât de secretoasă poate fi ea!
Am noroc cu divinele stele,
Care-mi spun secrete superbe.
Dar cerul cel miraculos,
O dar păcat că e atât de mincinos..
Doar vorbe spuse pe de rost,
Uneori spuse fără rost.
Acum mărturisește-mi mie,
Există vreo magie,
Să te pot privi o veșnicie?
Te rog răspunde-mi tu mie..
Dar cine sunt eu?
Un simplu nor,
Care s-a îndrăgostit arzător,
De regina nopților.
Dansul
Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?
Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Am să vă dau în judecată
Am să vă dau în judecată!
că ma-ți lăsat orfan într-o lume ciudată.
cu mamă îndepărtată,
strig la voi cu vocea îndurerată!
cu viața, aproape de tot subjugată
ma-ți lăsat în a voii soartă,
crudă, acră și sărat.
eu îmi ascund durerea mascată,
cu inima frîntă și fața curată.
vă urăsc a suta dată !!!
pentru răpire de tată,
pentru tinerețea asasinată,
pentru durerea împrumutată.
v-aș împușca pe toți de laolaltă!
ce viață urîtă,
O să mă dați în judecată!
Alte poezii ale autorului
Ninge...
Ninge în parc ca niciodată,
Astăzi poți să mergi prin rai,
Băncile dorm sub zăpadă,
Doar pe fulgi mai poți să stai.
Brazii ninși par albi titani,
Ce s-au adunat grămadă,
Pe aleea cu castani,
Doarme omul de zăpadă.
Pârtii duc spre infinit,
Calci pe visuri și speranțe,
Totu' în jur e acoperit,
Alb cu-o mie de nuanțe.
Țurțuri plâng pe lângă gard,
Căci raza amiezii îi sărută,
Iar felinarele ce strașnic ard,
Când vine noaptea, îi salută.
Ninge întruna ca-n povești,
Iarna lunecă pe tobogan,
Și se aud din ceruri vești,
Că va sta în parc un an.
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Se lasă noaptea...
Se lasă noaptea-n trup și peste pleoape,
Puterile îmi sunt acum înspre amurg,
Mi-e pielea galbenă iar toamna e aproape,
Și din copacul vieții toți anii mi se scurg.
Și iarba crește peste mine tot mai deasă,
Iar ochiul meu se pierde printre rădăcini,
Și simt pământul cum fruntea mi-o apasă,
Și mă înțeapă-n suflet păduri de mărăcini.
Lumina mea e aici din ce în ce mai fadă,
Iar gustul vieții îmi pare acuma mai amar,
Mă uit pe cer cum stele dorm grămadă,
Sub mângâierea lunii întinsă pe-un altar.
Sunt desfrunzit de amintiri și totu-i întâmplare,
Iar focu-n sobă trosnește întruna a bun rămas,
Mă strigă sânul mamei să-mi deie de mâncare,
Și casa părintească să vin măcar pentru un ceas.
Acuma, somnul de o clipă, îmi pare veșnicie,
Și, totuși, paharul morții îl voi gusta oricum,
Și, vai, ce toamnă e azi în lacrima-mi sălcie,
Și frunze, multe frunze stau galbene pe drum.
Epigrame XXXI
Metamorfoză
Fusei la socri cu nevasta,
Și am rămas mirat de asta,
La dânșii soața mea e mută,
La mine acasă e limbută.
Abuz în serviciu
Nevastă-sa e bioloagă,
Iar casnicia lor e în declin,
C-a prins-o în zănoagă,
Cum studia un corp străin.
Unui ucenic
Cu ce profesor prost ai studiat,
De nu poţi să înfăptuieşti nimic?
Iar el răspunse entuziasmat,
Am fost autodidact de mic.
Dorinţă
Un chel spuse la soţioară,
După ce de aici m-oi duce,
Că n-am avut podoabă capilară,
Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.
La o întrunire de partid
Cum se creează între ei conexiuni,
Le explica un lider de partid…
Dar am şi eu suspiciuni,
Că-n capul lor e numai vid.
Dilemă
Am fost la o bijuterie,
Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,
Vreţi ceva pentru soţie,
Sau doriţi ceva mai scump?
Confuzie
Una cu fustă a atacat,
În miezul zilei pe maidan,
Iar la anchetă a declarat:
- Am crezut că-i scoţian.
Potrivire
Ce bine arătau ca miri,
Şi ce miros în jur plutea,
Ea - un buchet de trandafiri rozé,
El - un buchet de Aligoté.
Medicului epigramist
Încercând o epigramă,
Cu mintea-i filozofă,
Un medic mai de seamă,
A avortat o strofă.
S-a făcut reparații tot anul la CET,
directorul declara la TV:
Căldură va fi în orice casă,
Chiar de afară va fi ger...
Instant o abureală deasă,
A și ieșit de sub calorifer.
Împărțire pământ – cota doi acri
De la primărie,
A venit solie,
Şi-un tip cam acru,
Îmi măsură un acru.
Unui chel
Marcat pe veci de adevăr,
Și ca o răzbunare pe geneză,
Porni cu un buștean de păr,
La un tâmplar, să-l ia la freză.
Unui general retras la sat
Ne e bine un general,
Ca sa fie în general,
Prea comun,
Într-o comună.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Ninge...
Ninge în parc ca niciodată,
Astăzi poți să mergi prin rai,
Băncile dorm sub zăpadă,
Doar pe fulgi mai poți să stai.
Brazii ninși par albi titani,
Ce s-au adunat grămadă,
Pe aleea cu castani,
Doarme omul de zăpadă.
Pârtii duc spre infinit,
Calci pe visuri și speranțe,
Totu' în jur e acoperit,
Alb cu-o mie de nuanțe.
Țurțuri plâng pe lângă gard,
Căci raza amiezii îi sărută,
Iar felinarele ce strașnic ard,
Când vine noaptea, îi salută.
Ninge întruna ca-n povești,
Iarna lunecă pe tobogan,
Și se aud din ceruri vești,
Că va sta în parc un an.
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Se lasă noaptea...
Se lasă noaptea-n trup și peste pleoape,
Puterile îmi sunt acum înspre amurg,
Mi-e pielea galbenă iar toamna e aproape,
Și din copacul vieții toți anii mi se scurg.
Și iarba crește peste mine tot mai deasă,
Iar ochiul meu se pierde printre rădăcini,
Și simt pământul cum fruntea mi-o apasă,
Și mă înțeapă-n suflet păduri de mărăcini.
Lumina mea e aici din ce în ce mai fadă,
Iar gustul vieții îmi pare acuma mai amar,
Mă uit pe cer cum stele dorm grămadă,
Sub mângâierea lunii întinsă pe-un altar.
Sunt desfrunzit de amintiri și totu-i întâmplare,
Iar focu-n sobă trosnește întruna a bun rămas,
Mă strigă sânul mamei să-mi deie de mâncare,
Și casa părintească să vin măcar pentru un ceas.
Acuma, somnul de o clipă, îmi pare veșnicie,
Și, totuși, paharul morții îl voi gusta oricum,
Și, vai, ce toamnă e azi în lacrima-mi sălcie,
Și frunze, multe frunze stau galbene pe drum.
Epigrame XXXI
Metamorfoză
Fusei la socri cu nevasta,
Și am rămas mirat de asta,
La dânșii soața mea e mută,
La mine acasă e limbută.
Abuz în serviciu
Nevastă-sa e bioloagă,
Iar casnicia lor e în declin,
C-a prins-o în zănoagă,
Cum studia un corp străin.
Unui ucenic
Cu ce profesor prost ai studiat,
De nu poţi să înfăptuieşti nimic?
Iar el răspunse entuziasmat,
Am fost autodidact de mic.
Dorinţă
Un chel spuse la soţioară,
După ce de aici m-oi duce,
Că n-am avut podoabă capilară,
Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.
La o întrunire de partid
Cum se creează între ei conexiuni,
Le explica un lider de partid…
Dar am şi eu suspiciuni,
Că-n capul lor e numai vid.
Dilemă
Am fost la o bijuterie,
Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,
Vreţi ceva pentru soţie,
Sau doriţi ceva mai scump?
Confuzie
Una cu fustă a atacat,
În miezul zilei pe maidan,
Iar la anchetă a declarat:
- Am crezut că-i scoţian.
Potrivire
Ce bine arătau ca miri,
Şi ce miros în jur plutea,
Ea - un buchet de trandafiri rozé,
El - un buchet de Aligoté.
Medicului epigramist
Încercând o epigramă,
Cu mintea-i filozofă,
Un medic mai de seamă,
A avortat o strofă.
S-a făcut reparații tot anul la CET,
directorul declara la TV:
Căldură va fi în orice casă,
Chiar de afară va fi ger...
Instant o abureală deasă,
A și ieșit de sub calorifer.
Împărțire pământ – cota doi acri
De la primărie,
A venit solie,
Şi-un tip cam acru,
Îmi măsură un acru.
Unui chel
Marcat pe veci de adevăr,
Și ca o răzbunare pe geneză,
Porni cu un buștean de păr,
La un tâmplar, să-l ia la freză.
Unui general retras la sat
Ne e bine un general,
Ca sa fie în general,
Prea comun,
Într-o comună.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.