Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Keller Gabriela
Data postării: 12 august 2024
Vizualizări: 447
Poezii din aceiaşi categorie
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Lumea virtuală
Să facem poezii,
E grozav să știi,
E o lume virtuală,
O lume distractivă,
Și la asta sunt activă,
E lumea creată de mine,
Acum mă simt mai bine,
Că am și eu o lume,
Care poartă și ea un nume.
Autor: Nicoleta Postovan
Calul
Puneți-mi hățuri și căpăstru,
Și în manej loviți-mă cu biciul,
Am să nechez pentru deliciul vostru,
Purtând pe carne sacrificiul.
Mi-e pielea de furtună tăbăcită,
În frunte sunt țintat cu praf de stea,
Pământul plânge sub a mea copită,
Iar vântul șuieră prin coama mea.
Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,
Și pune-mi o tipsie cu jăratec,
Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,
Să pot zbura într-un ținut sălbatec,
Să bat pământul reavăn cu copita,
Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,
S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,
Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,
Să zbor cu ea în galop peste planete,
Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,
Și tolăniți apoi, să urmărim comete,
Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.
Despărțire
Nu ți-am spus niciodată că plec,
dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot,
ca o pătură rece, în mijlocul verii,
fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.
Te uitai în gol, și în golul acela
eram eu — fără nume, fără trup,
doar o umbră care își cere iertare,
și un colț de liniște unde să doarmă.
Am plecat fără pași, fără drum,
risipindu-mă între marginile tale,
ca o frunză ce se îndoaie în ram,
și nu cade, dar nici nu mai trăiește.
Toamna ta, m-a cuprins deodată,
netrecând prin primăvară,
neînverzind,
neînflorind...
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Lumea virtuală
Să facem poezii,
E grozav să știi,
E o lume virtuală,
O lume distractivă,
Și la asta sunt activă,
E lumea creată de mine,
Acum mă simt mai bine,
Că am și eu o lume,
Care poartă și ea un nume.
Autor: Nicoleta Postovan
Calul
Puneți-mi hățuri și căpăstru,
Și în manej loviți-mă cu biciul,
Am să nechez pentru deliciul vostru,
Purtând pe carne sacrificiul.
Mi-e pielea de furtună tăbăcită,
În frunte sunt țintat cu praf de stea,
Pământul plânge sub a mea copită,
Iar vântul șuieră prin coama mea.
Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,
Și pune-mi o tipsie cu jăratec,
Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,
Să pot zbura într-un ținut sălbatec,
Să bat pământul reavăn cu copita,
Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,
S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,
Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,
Să zbor cu ea în galop peste planete,
Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,
Și tolăniți apoi, să urmărim comete,
Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.
Despărțire
Nu ți-am spus niciodată că plec,
dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot,
ca o pătură rece, în mijlocul verii,
fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.
Te uitai în gol, și în golul acela
eram eu — fără nume, fără trup,
doar o umbră care își cere iertare,
și un colț de liniște unde să doarmă.
Am plecat fără pași, fără drum,
risipindu-mă între marginile tale,
ca o frunză ce se îndoaie în ram,
și nu cade, dar nici nu mai trăiește.
Toamna ta, m-a cuprins deodată,
netrecând prin primăvară,
neînverzind,
neînflorind...
Alte poezii ale autorului
Turturică,iar doinești
Turturică,iar doinești,
Când mută e suflarea,
Dorului,ce-l tăinuiești,
Jertfindu-ti iubirea.
Zăbovești din ciripeală
Ecoul să -l adulmeci
Din oaza -n clipoceală
Și din șoaptele reci.
Nici un reflex nu dibui
Și cu pliscul umezit
Trilul ți -l continui
Din patos slobozit.
Chiar nu ostenești defel,
Nici când te umflă vântul,
Legănându-te nițel,
Glăsui stoic , cântul.
Ai tăcut dis-de-dimineață
Și te -ai înălțat la cer,
Risipindu -te în ceață
Pe aripi noi,de înger...
Iubirea mea uitată
Ca o frunză frântă
Ruginit-am timpuriu
Sub stropii ce frământă
Din cerul cenușiu.
În vârtej mă poartă
Pe căi întortocheate
Bătătorita soartă
De vise -nlăcrimate...
La răspăntie de drum
Mă saltă văntul, aprig,
Suflând din bucium,
Mă-nvăluie de frig...
Lipsită de căldură,
Mă pierd în neputință,
Pe ramura ce tremură
Sorbită n neființă..
Golașă de culoare
Ce ma-mplinea odată;
Azi mistuie sub soare
Iubirea mea uitată...
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
Rugăminte
Nu lăsa inimă crudă,
Nu mă arde, să mă udă,
Căci mă topesc de dor
După al tău amor.!
Nu săra pe rană,
Nu stropi dojană;
Eu pe buze te rostesc,
Prin eul tău trăiesc..!
Nu m-azvărli prăpăstios
Cu gândul răutăcios;
Eu te visez în noapte
Și te strig în șoapte!..
Nu -ti îngheța privirea,
Nu -mi curma simțirea;
Eu te iubesc cu patimă
Și te suspin în lacrimă!..
Nu -ti cer imperios,
Doar te rog frumos;
O vorbă dulce, mângâiere
Pentru lăuntrica durere!..
Intr -un sloi de gheață
Te -ai îngrădit pe viață;
Otrăvindu -mă încet
În cuget și în suflet!..
Vitregia
Tuna bolta -nvolburată
Din privirea -i încruntată
Peste suflarea amorțită
De frig învăluită.
Ploaia nu zăbovi să ude
Trupuri uscate și ude,
Ce -și căutau cu disperare
Un adăpost, oarecare...
Vântu sufla-n rafale,
Smulgănd ramuri și petale;
Se poticni la o răscruce,
Scrută zările năuce.
Stărni haita de fiare
S o ia la goană,pe cărare,
Adânc să sape în spărtură,
Peticindu -și o scorbură.
Răcnea din adăncuri marea,
Tulburăndu-si culoarea,
Scuipă spume de furie
Pt a vremii vitregie...
Din Ceruri o voce plănsă
Vibra pe o rază neatinsă;
Aripi frânte să culeagă
Și s -aline lumea -ntreagă...
Să -mi fie bine și nu greu..
Iarăși plec departe
Mânată de vise deșarte
Din ambiții meschine,
Ce se lipesc de mine
Și mă poartă -n țări străine
Pt traiul de mai bine.
Unde aștept cu-nfrigurare,
Să vină ziua cea mare,
Să plec din nou acasă,
Căci dorul tulbură, apasă .
Orizontul nu-mi deschide
Alte porți,ci râde,
C- am ajuns o slugă,.
Ce șade pe-o buturugă
Și -si plânge de milă
În poziția -i umilă.
Sărut pământul meu natal,
Cuprinsă de amar și val;
Aș da orice să fie altfel,
Să nu mă ard la portofel,
De-aș renunța la drumul meu,.
Să mi fie bine și nu greu..
Turturică,iar doinești
Turturică,iar doinești,
Când mută e suflarea,
Dorului,ce-l tăinuiești,
Jertfindu-ti iubirea.
Zăbovești din ciripeală
Ecoul să -l adulmeci
Din oaza -n clipoceală
Și din șoaptele reci.
Nici un reflex nu dibui
Și cu pliscul umezit
Trilul ți -l continui
Din patos slobozit.
Chiar nu ostenești defel,
Nici când te umflă vântul,
Legănându-te nițel,
Glăsui stoic , cântul.
Ai tăcut dis-de-dimineață
Și te -ai înălțat la cer,
Risipindu -te în ceață
Pe aripi noi,de înger...
Iubirea mea uitată
Ca o frunză frântă
Ruginit-am timpuriu
Sub stropii ce frământă
Din cerul cenușiu.
În vârtej mă poartă
Pe căi întortocheate
Bătătorita soartă
De vise -nlăcrimate...
La răspăntie de drum
Mă saltă văntul, aprig,
Suflând din bucium,
Mă-nvăluie de frig...
Lipsită de căldură,
Mă pierd în neputință,
Pe ramura ce tremură
Sorbită n neființă..
Golașă de culoare
Ce ma-mplinea odată;
Azi mistuie sub soare
Iubirea mea uitată...
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
Rugăminte
Nu lăsa inimă crudă,
Nu mă arde, să mă udă,
Căci mă topesc de dor
După al tău amor.!
Nu săra pe rană,
Nu stropi dojană;
Eu pe buze te rostesc,
Prin eul tău trăiesc..!
Nu m-azvărli prăpăstios
Cu gândul răutăcios;
Eu te visez în noapte
Și te strig în șoapte!..
Nu -ti îngheța privirea,
Nu -mi curma simțirea;
Eu te iubesc cu patimă
Și te suspin în lacrimă!..
Nu -ti cer imperios,
Doar te rog frumos;
O vorbă dulce, mângâiere
Pentru lăuntrica durere!..
Intr -un sloi de gheață
Te -ai îngrădit pe viață;
Otrăvindu -mă încet
În cuget și în suflet!..
Vitregia
Tuna bolta -nvolburată
Din privirea -i încruntată
Peste suflarea amorțită
De frig învăluită.
Ploaia nu zăbovi să ude
Trupuri uscate și ude,
Ce -și căutau cu disperare
Un adăpost, oarecare...
Vântu sufla-n rafale,
Smulgănd ramuri și petale;
Se poticni la o răscruce,
Scrută zările năuce.
Stărni haita de fiare
S o ia la goană,pe cărare,
Adânc să sape în spărtură,
Peticindu -și o scorbură.
Răcnea din adăncuri marea,
Tulburăndu-si culoarea,
Scuipă spume de furie
Pt a vremii vitregie...
Din Ceruri o voce plănsă
Vibra pe o rază neatinsă;
Aripi frânte să culeagă
Și s -aline lumea -ntreagă...
Să -mi fie bine și nu greu..
Iarăși plec departe
Mânată de vise deșarte
Din ambiții meschine,
Ce se lipesc de mine
Și mă poartă -n țări străine
Pt traiul de mai bine.
Unde aștept cu-nfrigurare,
Să vină ziua cea mare,
Să plec din nou acasă,
Căci dorul tulbură, apasă .
Orizontul nu-mi deschide
Alte porți,ci râde,
C- am ajuns o slugă,.
Ce șade pe-o buturugă
Și -si plânge de milă
În poziția -i umilă.
Sărut pământul meu natal,
Cuprinsă de amar și val;
Aș da orice să fie altfel,
Să nu mă ard la portofel,
De-aș renunța la drumul meu,.
Să mi fie bine și nu greu..