Psalmi - LV - Chipul decadenței

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău 

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.

Doamne,

nu mor, dar nu mai trăiesc.

Nu cad, dar mă destram.

Par viu, dar în mine

fiecare clipă îmi desface un fir

din țesătura ființei.

Nu mai sunt om întreg,

ci numai cioburi de gesturi,

resturi de dorințe,

o memorie spartă

în care nu se mai oglindește nimic.

Mă pierd în detalii,

uit cine sunt,

și nici Tu nu mai ești

un nume limpede în inima mea.

Nu Te-am alungat, Doamne,

dar m-am destrămat

până ce nu mai am loc

nici măcar pentru Tine.

Îmi simt trupul întreg,

dar sufletul e o ruină

pe care nici vântul nu o mai atinge.

Mi-am pierdut coerența de a fi,

vocea interioară,

țelul.

Doamne,

adună-mă din pulberea conștiinței mele.

Pune-mi înapoi gândurile

ca pe niște oase în ordine.

Suflă peste mine,

nu viață nouă,

ci unitate.

Să fiu iarăși întreg,

chiar dacă rănit.

Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —

Țese-mă iar,

din firele care mi-au mai rămas.

Nu cer să fiu cum am fost,

ci doar să fiu din nou.

Să nu mă destram sub privirea Ta,

ci să mă regăsesc în ea.

Dezintegrarea din viață

e iadul în care nu se urlă,

ci se tace.

Dar Tu ești Dumnezeul

care știe să vorbească în tăceri.

Vorbește, Doamne,

și strânge-mi ființa la loc

în jurul numelui Tău.

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.

Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,

dar le-am trăit cu greu.

Am pus numele Tău pe frunte,

dar inima mea era departe.

Am condamnat păcatul din alții

cu degetele ridicate,

în timp ce în mine creștea tăcut

aceeași otravă.

Am rostit anateme peste cei căzuți,

uitând că eu însumi sunt numai țărână.

Am judecat fără milă,

fără să văd câte cruci am părăsit.

O, Doamne, câte blesteme

am învelit în numele Tău,

câte sentințe am rostit

în locul iubirii care iartă.

Cuvântul Tău e sabie,

dar eu l-am făcut bici.

Harul Tău e râu de viață,

dar eu l-am închis cu porți de piatră.

Și acum mă tem.

Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.

Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.

Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,

fără să știu.

Ai milă de mine, Doamne,

și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.

Smerește-mă,

până ce voi fi mai aproape de țărână

decât de scaunul judecății.

Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt

care Te alungă.

Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,

scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.

Curăță-mă, Doamne,

nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,

ci ca să nu mai rostuiesc deloc

în afara milei Tale.

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.

Mi-au inflorit ghiocei în suflet,

Cândva era de tot îngheţat

Azi nu mă mai recunosc asa bine.

Ce să vezi acele momente negre  din mine - Au plecat

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”

De ce eu?

De ce am meritat asta?

De ce chin și singurătate?

Cu ce-am greșit?

Ce să fac să-mi curăț carma?

De ce am parte doar de rece?

Cine să-mi răspundă?

De ce eu?

 O încercare de Elegie;

Am înrămat într-o zi cerul cu lacrimile celor care nu mai sunt,

 Trecut-au prin războaie ani de zile, de multe ori pierzându-se pe sine,

Având nişte pete de sânge pierzând toţi foarte crunt

Au crezut în ei şi totuşi dorul a rămas dar iubirea nu mai vine

Oare câte vieţi s-au pierdut ? şi câte trăiesc în cei vii?

Neexistenţa florilor care s-au stins de fum oare şi-or reveni?

Părul le era cărunt dar dragostea lor din inimă n-a tăinuit deloc,

Precum îşi adăposteau sufletul într-un alt suflet găsindu-şi un loc.

Inima lor le era sfărâmată,

de dor, traume, şi gloanţe

Cerul era în multe nuanţe,

Plecând în război lăsandu-şi

 visele ce se destramă.

Nu ştiau când se vor reîntoarce acasă în siguranţă,

Strângând la piept copiii pentru o ultima dată,

Iubirea nu moare vreodată nici măcar la o distanţă

Păşind grăbiţi înecaţi de lacrimi, luând geanta cea veche

Crăpând geaca udată având amintiri de altădată

Singurul lucru pe care l-a luat este:

 Ceasornicul de la bunici cu semnficaţie străveche.

Nu s-au plâns de dureri,

Ştiind că au pierdut al lor sine

Au ajuns acasă cu sufletul obosit,

Chiar şi când eşuezi, câştigi uneori,

Ticăie  ceasornicul fiind viaţă, copiii

L-or duce cu ei mai departe, fiindu-le moştenire.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

De les over de kubus

Er wordt een stuk steen genomen,

hij snijdt met een beitel van bloed,

schijnt met het oog van Homerus,

het wordt geschraapt met stralen

totdat de kubus er perfect uitkomt.

Daarna kussen ze de kubus talloze keren

met jouw mond, met de mond van anderen

en vooral met de mond van de infanta.

Daarna wordt een hamer gepakt

en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.

Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:

- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest

als er geen gebroken hoek was geweest!