Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 27 mai
Vizualizări: 58
Poezii din aceiaşi categorie
O ce aș fi.
Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.
Atâtea teoreme aș scoate,
atâtea jocuri aș face,
ce mi-ar place.
Dar din păcate,
omul nu le poate face pe toate.
Un dar de neprețuit
Misterios apare, dar dispare!
Pare simplă, dar e grea!
Fericire îți aduce,
Dar printre lacrimi și amar!
Ne bucurăm de ea
Și mult o prețuim,
Dar nu e a noastră,
Ci doar un dar de la cel Divin!
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Schimbare
Au apărut lanțuri și-n occident,
Gardul e mai înalt decât casa,
Ochiul e mult mai atent,
Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.
Au apărut iar vremuri ciudate,
Vorbim din priviri nu din gură,
Şi asta numim reţinuţi, libertate,
Iar casa ni-i un fel de celulă.
Plaga se-ntinde încet peste lume,
De pază soldații ne stau pe la porți,
Avem buletine cu nume postume,
Și om devenim după ce suntem morți.
Aplauze, aplauze, trăiască știința,
Dați foc la biserici și la icoane,
În cip-uri păstrați toată credința,
Și-n inima goală înfigeți piroane.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
O ce aș fi.
Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.
Atâtea teoreme aș scoate,
atâtea jocuri aș face,
ce mi-ar place.
Dar din păcate,
omul nu le poate face pe toate.
Un dar de neprețuit
Misterios apare, dar dispare!
Pare simplă, dar e grea!
Fericire îți aduce,
Dar printre lacrimi și amar!
Ne bucurăm de ea
Și mult o prețuim,
Dar nu e a noastră,
Ci doar un dar de la cel Divin!
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Schimbare
Au apărut lanțuri și-n occident,
Gardul e mai înalt decât casa,
Ochiul e mult mai atent,
Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.
Au apărut iar vremuri ciudate,
Vorbim din priviri nu din gură,
Şi asta numim reţinuţi, libertate,
Iar casa ni-i un fel de celulă.
Plaga se-ntinde încet peste lume,
De pază soldații ne stau pe la porți,
Avem buletine cu nume postume,
Și om devenim după ce suntem morți.
Aplauze, aplauze, trăiască știința,
Dați foc la biserici și la icoane,
În cip-uri păstrați toată credința,
Și-n inima goală înfigeți piroane.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Alte poezii ale autorului
Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - L - Rătăcire
Am plecat, Doamne, fără să spun,
fără să privesc înapoi.
Nu din ură,
ci din dor
de altceva…
ce n-avea nume,
dar mă chema.
Am rătăcit prin oglinzi stricate,
prin cuvinte goale,
prin iubiri care m-au slăbit
și tăceri care m-au umplut de zgomot.
Mi-am spus că sunt liber —
dar eram doar singur.
Și când am obosit
să fiu altcineva,
te-am căutat nu în cer,
ci în ruina din mine.
Și te-am găsit —
nu cu brațul ridicat,
ci cu lacrima tăcută
a Tatălui care n-a plecat niciodată.
Doamne, rătăcirea mea
a fost Evanghelia durerii
prin care am învățat
că drumul spre Tine
nu e trasat pe pământ,
ci pe inima frântă.
Nu mă lua din pustiu,
ci umple pustia mea
cu prezența Ta.
Ca să nu mai plec niciodată,
chiar dacă uneori,
voi mai fi departe.
Psalmi - V - Rugul aprins
Doamne,
adu-mă în Focul Rugului Tău,
unde nu se arde trupul, ci păcatul,
nu se mistuie omul, ci umbra din el.
Fă din mine o flacără curată
care nu mai tremură la vânt,
ci arde liniștit
în voia Ta.
În Tine, focul nu arde ca mânia,
ci ca iubirea care purifică.
E o lumină care topește frica,
o atingere care arde doar ce nu e sfânt.
Am venit murdar, Doamne,
cu sufletul pătat de îndoieli,
dar în Focul Rugului Tău
nu rămâne decât ceea ce e veșnic.
Nu mă lăsa la margine.
Scufundă-mă în Tine
până când nu voi mai avea gând,
decât gândul Tău,
voință decât voia Ta,
dorință, decât dorința Ta.
Focul Tău nu ucide.
El face din oasele moarte,
stâlpi de lumină.
Focul Rugului Tău e mântuire,
nu sfârșit.
Lasă-mă să ard, Doamne,
până când voi deveni lumină în Lumină,
fără întuneric în mine,
fără moloz, fără zgură,
numai duh curățit,
gata de Tine.
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - L - Rătăcire
Am plecat, Doamne, fără să spun,
fără să privesc înapoi.
Nu din ură,
ci din dor
de altceva…
ce n-avea nume,
dar mă chema.
Am rătăcit prin oglinzi stricate,
prin cuvinte goale,
prin iubiri care m-au slăbit
și tăceri care m-au umplut de zgomot.
Mi-am spus că sunt liber —
dar eram doar singur.
Și când am obosit
să fiu altcineva,
te-am căutat nu în cer,
ci în ruina din mine.
Și te-am găsit —
nu cu brațul ridicat,
ci cu lacrima tăcută
a Tatălui care n-a plecat niciodată.
Doamne, rătăcirea mea
a fost Evanghelia durerii
prin care am învățat
că drumul spre Tine
nu e trasat pe pământ,
ci pe inima frântă.
Nu mă lua din pustiu,
ci umple pustia mea
cu prezența Ta.
Ca să nu mai plec niciodată,
chiar dacă uneori,
voi mai fi departe.
Psalmi - V - Rugul aprins
Doamne,
adu-mă în Focul Rugului Tău,
unde nu se arde trupul, ci păcatul,
nu se mistuie omul, ci umbra din el.
Fă din mine o flacără curată
care nu mai tremură la vânt,
ci arde liniștit
în voia Ta.
În Tine, focul nu arde ca mânia,
ci ca iubirea care purifică.
E o lumină care topește frica,
o atingere care arde doar ce nu e sfânt.
Am venit murdar, Doamne,
cu sufletul pătat de îndoieli,
dar în Focul Rugului Tău
nu rămâne decât ceea ce e veșnic.
Nu mă lăsa la margine.
Scufundă-mă în Tine
până când nu voi mai avea gând,
decât gândul Tău,
voință decât voia Ta,
dorință, decât dorința Ta.
Focul Tău nu ucide.
El face din oasele moarte,
stâlpi de lumină.
Focul Rugului Tău e mântuire,
nu sfârșit.
Lasă-mă să ard, Doamne,
până când voi deveni lumină în Lumină,
fără întuneric în mine,
fără moloz, fără zgură,
numai duh curățit,
gata de Tine.
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.