Nu măsori iubirea-n umbre

Am dat tot ce eram, până la os,

Frumusețe sculptată, suflet frumos,

Cuvinte dulci, picturi, cântece line,

M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.

 

Cu ochii tăi de copil rătăcit,

Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.

Pe câmpul durerii, alergai fără scop,

Oricât te țineam, tot simțeai un gol.

 

Eu știu, am răni, dar nu trădez,

Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.

Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,

Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.

 

Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,

Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.

Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,

Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.

 

Acum mă ridic, din cioburi ce dor,

Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.

Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,

Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.

 

 


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online Nu măsori iubirea-n umbre

Data postării: 7 ianuarie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1164

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Culorile Sufletului

 

M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,

De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,

Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,

Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.

 

Mă forțează să dau numere de telefon,

Mă caută în multimea ce nu mă vede,

Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,

Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.

 

Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,

Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,

Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,

Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.

 

Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,

O pânză de umbre, un peisaj de dor,

Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,

Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.

 

Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,

Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,

Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,

Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.

 

Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,

Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,

Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță

E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.

 

Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,

Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,

Roșu de foc ce arde în pieptul meu,

Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.

 

Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,

Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,

Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,

Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.

 

Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,

Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,

Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,

Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.

 

Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,

Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,

Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”

Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.

Mai mult...

Ecorșeu de gânduri

Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,

Și am găsit înăuntru un șarpe de aur

Înfășurat pe osul timpului.

 

Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,

Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.

Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,

Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.

 

Așa că am început să mă deconstruiesc —

Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.

Fiecare nerv era o întrebare,

Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.

 

Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.

Iubirea? O metastază frumoasă.

Eu? O bucată de umbră care învață să respire.

 

Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,

Îți voi răspunde doar atât:

Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad

Și formează poezii pe podeaua uitării.

 

 

Mai mult...

Vreau o mamă și un tată

Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,

Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”

Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,

Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.

 

Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,

Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.

Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,

Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.

 

Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,

Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.

Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,

Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.

 

Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,

Ce știu să ierte și să aducă lumină.

Vreau o familie, nu un câmp de război,

Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.

 

Dar dacă nu vine această poveste,

Mă voi ridica, cu răni și cu teste.

Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,

Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.

 

 

Mai mult...

În veacul asfințitului

Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit 

 

Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se  în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele 

 

Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în  cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit 

 

 

Mai mult...

Înger-n flăcări de dor

Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,

Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.

Sufletul meu plutește în cântul gol,

Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.

 

Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,

Sunt doar o fărâmă de dor, un pic

De tăcere adunată în aripi de foc,

Un râu fără râu, un drum fără loc.

 

Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,

Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.

Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,

Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.

 

Vino să-mi spui, nu când, dar unde,

Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde

Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,

Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.

 

Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,

Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.

E o lume ce tremură, dar nu o vezi,

Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.

 

Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,

Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.

Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,

Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.

 

Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,

Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.

Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,

Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg

 

 

Mai mult...

Mama care nu mă vede

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

 

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

 

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

 

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

 

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

 

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

 

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

 

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Po.e.m...din suflet pentru suflete

Nu s-a înstrăinat față de tot,

Și-a vindecat ce i-ai stins în ea

Această versiune a îmbrățisat-o

I-a zis de multe ori  „Nu mai pot” 

--------------------------------------

nu mai recunoaște locul de la geam,

a tras de ea să nu renunțe la voi

S-a întrebat ea ce are și eu nu am?

a sufocat toți fluturii în oceanul plin de ploi. 

---------------------------------

Cândva o vei revedea total schimbată,

Umplând fericită cu coșul plin și flori,

Inima versiunii vechi era atât de curată,

Singură, dar bucurându-se de răsărituri noi.    

------------------------------

De iubit n-ai putut să o iubești, 

Ai crezut că o să fie mereu acolo

Dar femeia nu așteaptă să realizezi,

Tot până când ea pleacă fără sa se uite înapoi.

---------------------------------------------

Povestea voastră are un ecou vechi ici-colo,

Nu mai e atât de disponibilă ca înainte,

S-a pus pe primul loc trecând prin țări dincolo,

deși dorul după ce n-a fost doare în fiecare fibră-n parte

------------------------------------

 a plecat versiunea ei veche bucată cu bucată,

Iar el a rămas cu întrebarea  „ce-ar fi fost dacă”?

Neștiind cât de mult o mai apasă

Mergând înainte spre soare cu capul sus, împăcată.

Știind că dragostea nu se cerșește, e cuviincioasă, simțindu-se  „acasă”

 

Mai mult...

Fără un amor de iubire

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

 

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

 

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

 

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

 

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

 

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

 

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

 

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

 

 

Mai mult...

separare

cerul s-a spart,

soarele a explodat.

luna s-a ascuns,

pierduta s-a dus.

 

izolati acum ei stau,

macar de mai vorbeau..

lumi diferite au ales,

de ce? este de neinteles..

 

iubirea ce o detineau,

cu ea lumea implineau.

 

separarea celor doi,

inceput de razboi.

Mai mult...

Să nu zici că nu te-am iubit

Să nu zici că nu te am iubit,

când privești la ceas de seara

Focul ce arde mocnit

privindu-l, amintiri presară

Să nu zici ca nu te am iubit

N- am știu să dovedesc,

nici prin privit,

nici în șoapte să șoptesc!

Să nu zici ca nu te am iubit

 căci ai fost viața mea...

 Am dovedit, n-am dovedit

 Dar nu a fost altcineva. 

 Să nu zici că nu te-am iubit,

 căci m-ai îndepărtat.

 Așa de mult m-ai chinuit

 și sufletul mi l-ai secat.

 Să nu zici că nu te-am iubit,

 când ne vom vedea peste ani,

 dar poate nu mi-ai fost sortit..

 noi doi, prieteni sau dușmani?

 Nu te-am iubit...

 Atât foc aprins

 ca te-am iubit, 

 dar tu m-ai stins...

Mai mult...

Ploaia nopții

E noapte și gândul sună a ploaie 

Din ochi se revarsă șiroaie 

Sufletul se îneacă în agonie

Când durerea cântă a ei simfonie

 

Gândul mă doare atât de cumplit

De când sufletul mi-ai rănit 

Rog ploaia să spele al tău cuvânt

Ce fără milă inima mi-a înfrânt.

 

E noapte și tăcerea e surdă 

Se-aud picuri de șoapte otrăvite 

Si mintea îmi cade în amorțire 

Când amintirea revine în simțire...

Mai mult...

Te las...

Din ochi îmi curge-o lacrimă amară

Alunecă pierdută, stinghera pe obraz

Când struna-mi cântă o nota tristă la chitară

Și vocea gândului îmi spune să te las..

 

Mi-e greu, sufletu-mi plange-ntruna

Tristețea e tot ce i-a rămas

C-am fost a ta cum n-a fost una

Dar ai uitat și..trebuie sa te las.

 

Din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas

Doar nopți scăldate-n gânduri.. insomnii

Așteptând zorii să-mi spună c-o să vii

N-ai mai ajuns..e timpul sa te las.

 

Atât mi-a fost lăsat să te trăiesc

Și sa rămân c-un suflet amputat

Ca ai uitat să mă îmbrățișezi

N-a fost frumos...de-aceea eu te las..

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍