Nu măsori iubirea-n umbre

Am dat tot ce eram, până la os,

Frumusețe sculptată, suflet frumos,

Cuvinte dulci, picturi, cântece line,

M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.

 

Cu ochii tăi de copil rătăcit,

Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.

Pe câmpul durerii, alergai fără scop,

Oricât te țineam, tot simțeai un gol.

 

Eu știu, am răni, dar nu trădez,

Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.

Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,

Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.

 

Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,

Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.

Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,

Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.

 

Acum mă ridic, din cioburi ce dor,

Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.

Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,

Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.

 

 


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online Nu măsori iubirea-n umbre

Data postării: 7 ianuarie

Vizualizări: 161

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Se aude frica

În ceruri se aude frica

glăsuind puțin

ea privește întristată

la copacul pustiu.

Autor Zamurca Alina 🤍 

Mai mult...

Poaie

Mam intrebat mereu de ce e ploaie 

De fiecare data cand imi vine dor,

Si nu mai cand curge in șuvoaie 

Ma mai prinde cate-un nor.

 

Si mereu imi spui ca îți place 

Ca iti aduce o pace ,

Pe care nu o poti descrie 

Decât cad vezi o ploaie.

 

Desi nu o displac o ploaie mică

Într-o seara de duminică ,

Sa fiu singura în ploaie 

Nu e asa o bucurie.

 

Dar amândoi dansând afară

Sub lumina luni rară,

Înlăcrimați noi sub boltă

Creându-se o soartă.

 

Imi dau seama de ce o iubești atât de mult

Și mereu vedem ca te ascult 

Ca știu ca ma iubești 

Și când tu, ploaie, nu mai ești.

 

Dar totuși nu înțeleg 

Cum tot tu ne dezlegi,

Promisiunea ca ne iubim 

Pana când vom muri.

 

Dar uite-mă plângând afară

Tot tu aia supărată,

Ca să nu ne despărțim 

Pentru că ne iubim.

 

Dar nu mai merge ploaie 

Tu ești aia vinovată,

Nu ești o soluție 

Pentru că nu mai contează.

Mai mult...

Te las...

Din ochi îmi curge-o lacrimă amară

Alunecă pierdută, stinghera pe obraz

Când struna-mi cântă o nota tristă la chitară

Și vocea gândului îmi spune să te las..

 

Mi-e greu, sufletu-mi plange-ntruna

Tristețea e tot ce i-a rămas

C-am fost a ta cum n-a fost una

Dar ai uitat și..trebuie sa te las.

 

Din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas

Doar nopți scăldate-n gânduri.. insomnii

Așteptând zorii să-mi spună c-o să vii

N-ai mai ajuns..e timpul sa te las.

 

Atât mi-a fost lăsat să te trăiesc

Și sa rămân c-un suflet amputat

Ca ai uitat să mă îmbrățișezi

N-a fost frumos...de-aceea eu te las..

Mai mult...

Nu ne potrivim deloc

Am vrut să fiu cu adevărat iubită

Să port rochii și pantofi

Să fiu un pic măcar auzită

De cel ce nu ma iubit deloc !

Am vrut să simt căldura sufletească

Să dansăm ,filme sa privim ,

Iar el a ales să mă părăsească

Fiindcă nu ne potrivim

Eu sunt soare ,iar el lună,

Eu sunt apă ,iar el foc ,

Eu sunt floare ,iar el furtună ,

Nu ne potrivim deloc !

Mai mult...

Ai ales sa minți

Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut

Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput

Dar ai ales sa minți

Ai ales sa minți și ma durut

 

Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut

Dacă spuneai, orice as fi făcut

Dar ai ales sa minți

Ai ales sa minți și m-a durut

 

Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi

Insa drumul nu e pentru amândoi

Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat

Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat

Mai mult...

lovelorn I

nu spune că n-a fost iubire

când poarta sufletului ți-ai deschis

poftindu-mă de a străbate

însă pretutindeni, era doar abnormitate

m-ai dirijat înspre abis…deși eu doar

 

ți-am redat florile-n culori

ți-am cules stele dintre nori

și cu anevoie mi-am biruit

inima cu graiul șters

ce susura epuizată

să te păstrez cum te-am găsit

și să plec…să plec departe

 

căci un om nu poți să-l schimbi

doar cu o bătaie din picior

dar m-am răzvrătit de zor

și am gonit din zi și noapte

să te desprind de printre ghimpi

să poți călca pe căi curate

 

și toată pulberea din mine

s-a spulberat în vastul orizont

convertindu-se-n petale

ce-ți șed acuma la picioare

spune-mi tu, n-a fost…iubire?

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Găurile de-a lungul visului

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

 

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

 

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

 

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

 

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

 

 

Mai mult...

Culorile Sufletului

 

M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,

De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,

Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,

Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.

 

Mă forțează să dau numere de telefon,

Mă caută în multimea ce nu mă vede,

Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,

Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.

 

Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,

Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,

Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,

Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.

 

Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,

O pânză de umbre, un peisaj de dor,

Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,

Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.

 

Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,

Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,

Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,

Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.

 

Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,

Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,

Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță

E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.

 

Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,

Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,

Roșu de foc ce arde în pieptul meu,

Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.

 

Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,

Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,

Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,

Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.

 

Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,

Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,

Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,

Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.

 

Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,

Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,

Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”

Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.

Mai mult...

Fragment dintr-o lume născută din tăceri

Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?

Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,

Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,

Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –

Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.

 

Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,

Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,

Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,

Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,

Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.

 

Acum mă întrebi de ce scriu –

Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,

Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,

Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,

Deși nu te mai simt.

 

Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,

Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”

Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.

Și poate că tu ești acea liniște –

Acea liniște care mă face să înțeleg

Că am existat doar pentru a fi o amintire

Mai mult...

Umbrele pe care le purtăm

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

 

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

 

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

 

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

 

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

 

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

 

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

 

 

Mai mult...

În fața oglinzilor sparte

În lumea de azi, unde masca-i rege,

Frumusețea devine o simplă lege.

Un trup sculptat, un chip perfect,

Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.

 

Să placi, să atragi, să fii adorat,

Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”

Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,

Lumea se-oprește și te înfruntă.

 

„De ce să gândești, când ai ochii senini?

De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”

Înțelepciunea devine o armură grea,

Iar superficialitatea, o lume a ta.

 

Cei care te văd, dar nu te privesc,

Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.

Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,

Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.

 

Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,

Poate trăi unde sufletu-i uitat?

Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,

Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.

 

Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,

Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.

Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,

Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.

 

Așa că privește, rămâi neclintită,

Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.

În fața oglinzilor sparte vei ști,

Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.

 

 

Mai mult...

Când dorul arde, dar inimile tac

Noaptea își plimbă degetele reci

pe pielea gândurilor mele,

unde tu ai fost cândva căldură.

 

În colțurile tăcerii,

între două respirații uitate,

dorul arde mocnit,

fără flacără, fără fum,

doar scrum pe marginea sufletului.

 

Tu taci. Eu tac.

Două inimi cu buzele cusute,

dansând pe linii paralele,

prea mândre să se strige,

prea arse să se atingă.

 

Și totuși,

dincolo de zidurile noastre,

pulsul tău îmi răspunde în ecou.

Dar ce folos,

când inimile tac?

 

 

Mai mult...